Creierul meu nu duce nicăieri
de Constantin Abăluţă
1
Douăzeci de zile după aceea
copacii erau la fel de drepţi
marea se liniştise şi schimba nori cu munţii pleşuvi
iar tu îţi pileai unghiile rezemată
de-o geamandură spartă
nu aveam chef de vorbă
nu aveam chef de somn
mi-o aminteam pe bunica scoţând apă din fântână
şi ţipând la orătăniile care scăpau
pe sub ulucă
de ce îţi vin în minte morţii
atunci când crapă primii muguri
biliardul cosmic nu-şi cunoaştele limitele
din vis în vis coboară depărtarea oaselor tale
oase care te vor sluji mai mult decât respiraţia
nu-i chip
să umplem sacul acesta rupt
zorii se nasc cu margini de seară
pe masa mea creioanele îşi ţin respiraţia
ca în faţa unui salt peste prăpastie
gata acum
apele lacului Bled capătă prelungiri pe cerul gol
măcar dacă ne-am şti numele
atunci când vina de a fi singur
ia chip de etrusc îngropat cu arc şi săgeţi
2
În cazul de faţă
zidurile aduceau argumente zdrobitoare
căci între pietre şi apă
se afla pămîntul naşterii tale
ţest în care pâinea se rumenea ca o vulpe în somn
ploaia trecea pe străzi
din case o priveau pe geam osândiţii
nu pot cuprinde nimic din ce-am atins
şi versul are moartea asigurată
în scorbura unui copac
doar crengile îmi mai luau apărarea
doar lăfăiala vană a cercurilor pe apă
orice scrisoare aterizând în cutie
mă făcea şi mai disperat
nu mai e scăpare : semnele de circulaţie
dirijează norii şi toate
fulgerele au plăcuţe de înmatriculare
e un complot bine regizat
e o caisă cu gust de curcan
e limpezeala rufelor în craterul vulcanului
şi anualul cutremur onomastic
voi avea grijă când plec de-acasă
să pun sub preş poza de la două luni
furtuna sau hoţii o vor privi o clipă
devalidarea vieţii mele fi-va
o afacere universală
3
Cerând ceva unui vecin
o lipsă imaginară
prilej de-a vedea faţa omului de lângă tine
nu-i ascensor între doi nori
îţi zici şi urci scara spre pod
acolo unde se află copilăria ta
cîteva fleacuri oarecare
ceva dreptate are ploaia
care invadează ţigle şi burlane
cocoşul şchiop îşi ţine ciocul rezemat de-o piatră
vreme-ndelungată
nu ştii ce ţi se poate întâmpla
nu crezi nici una din zilele care vin
e o întrecere între copacii de pe străzi
şi cei de prin curţi
scriu direct pe masă cu o cretă
apoi cu un cărbune
cititorii mă urmăresc din toate părţile
prietenii morţi îmi trimit salutări
prin golurile din miezul
nămeţilor care se topesc
4
Pe trepte soare şi incisivă tăcere
toţi cei din jurul meu ştiu
ceea ce eu nu voi şti niciodată
şi parastasul zidurilor poate începe
şi felinarul din turn poate fi aprins
cu mâna paraliticului
singura mână luminoasă
căci ea confundă punctele cardinale
cu paharele înşirate pe poliţă
găsind uşa deschisă
găina intră în casă
şi se ascunde-n dulapul cu rochiile mamei
mâncate de molii
poate n-am suficientă ţinere de minte
şi port doar propriile-mi haine
iar din oglindă iau doar depărtarea
mea de mine însumi
casc
adânc precum paraliticul
care-şi exprimă bucuria
lăsând ploaia să-i intre în gură
înghiţind mustul norilor
cu disperarea unui orator ovaţionat
copacii mi-au dat
cele mai bune referinţe
profit de ele ca să călătoresc pretutindeni
iau pulsul insulelor vulcanice
îi fac cu ochiul aurorei boreale
e doar o instalaţie modernistă de particule electrostatice
cenzurată când şi când de cârtitorul
ecuator
în joacă pot muri şi nu ştiu
paharul ce va plânge-n lipsa mea
apa lui scurgându-se pe toţi pereţii
veţi mai auzi de mine doar pe la răspântii
cel ce face cu mâna
are gura paralizată
cel cu gura slobodă înghite ploaia
5
Nu deschideam niciodată fereastra
era ca o mână pusă-n ghips
vecini mai mulţi decât ferestre
copaci mai mulţi decît case
nori mai mulţi decât străzi
aceeaşi găină fuge prin mai multe curţi
găina universală primeşte firimituri
din toate curţile
când răsare soarele ne amintim
o clipă că suntem oameni
un simplu pix căzut pe caldarâm
şi putem să visăm la tot ce nu există
ca şi cînd am recupera
pe furiş ţigara mortului
cerusem linişte
dar trenul tocmai venea
şi-n compartimente oamenii vociferau
e-o tristă obişnuinţă să vorbeşti cu celălalt
până la epuizarea plămânilor
până la grohotişul munţilor
până la grohăitul balenei sinucigaşe
ieşiţi din beznă ciuperci
cădeţi în prăpăstii alpinişti
nu adoptaţi moneda euro meduze
fiţi mai solidari arici
aşa să v-ajute musonul insule de corali
cimitire de pescăruşi
6
Douăzeci de zile mai târziu
am descoperit că-mi lipseau mai mulţi ani
şi că-n talerul balanţei
fulgerul marin se evaporase
nu vream să plec şi totuşi
dunga de pe şosele era o scamatorie reuşită
ca spiţele bicicliştilor trecînd
prin ploaie şi prin soare
încercam umbra mamei pentru prima dată
îmi lipisem bastonul tatei de piept
căruţe cu pământ treceau pe stradă
mături striga un nene cu căciulă
cum să uit
când aveam litere pentru tot cartierul
şi pe cer apăruse zmeul
rupt în clasa a doua
primul telefon public
m-apucase de revere şi mă zgâlţâia
paharul roşu de plastic
îl dam din mână în mână
veseli şi disperaţi ca naufragiaţii
nimeni nu mai văzuse aşa ceva doar tata
clătina din cap în ritmuri diferite
ca o pendulă stricată
veniţi voi amintiri
coloraţi-mi oboseala vârstei şi-a lipsei de iubire
O, să beau iar dintr-un pahar
roşu de plastic transparent
să văd prin el lumea puţin schimbată
să-i simt marginile vibrând în ritmul
caravanei lui duke elington
să mor odată cu ultima vibraţie
pahar de plastic sufletul meu
amândouă condamnate azi fiindcă nu-s
biodegradabile
7
Cascadă undeva într-o pădure
miros de răşină de la gater
trunchiuri numerotate cu roşu pe discul alb
întâlneam alpinişti
veseli şi obosiţi ca soarele
era rumoarea anilor ce urcă şi coboară
firele funicularului vibrau noaptea
zgâlţâite de vânt
acum adorm de nesomnul de-atunci
sunt al cuvintelor pe cât eram al vântului
şi simt sub degete pleoapele fetei
pe care n-am îndrăznit s-o sărut
trecutul fără vină
şi poate fără nici un merit
arcul n-are decât coardă
săgeţile şi ţinta nu-s ale lui
fetele pe care le-am curtat degeaba
eu mai nehotărât decât ele
la mese de cantină
pe drumeaguri abrupte
palme şi tălpi neştiind ce să aleagă
casc
creier neoxigenat
şi iau pilule la ore fixe
dar inspiraţia este nealterată
ca un zeu al văzduhului sponsorizat din plin
de culmile alpine ale lumii
8
Poate lipsa zilelor să mijlocească o vocaţie?
de vreo şaizeci de zile
ar fi vorba
zile uitate de mama în limb
naşterea prematură o fi ca ploaia inopinată?
celulele creierului se spală mai devreme
lucrurile lumii
se limpezesc într-altfel?
nimeni şi nimic
şi iarăşi uşa casei
ne aduce aminte că vizitatorii
au mâini diferite
respiraţia lor încuie şi descuie
broaştele cele mai complicate
unde-ai înoptat aseară?
e cuiul acesta bătut în prag
un semn al depărtării?
nuntaşii de-odinioară şi-au oprit cântecul
o mierlă pe acoperişul catedralei
are ciocul galben ca şi clopotul
doar că tace
am făcut şi eu ce-am putut
am dat două cămăşi la spălat
în colţul străzii a apărut iar cerşetorul agresiv
care-ţi cere un leu răstindu-se la tine
uite norii
ca să poţi uita totul
9
Acum dacă tot scriu pe seama zilelor
care mi-au mai rămas
dacă tot cobor storurile pe lac
şi las în beznă peştii şi raţele
acordaţi-mi şansa
să ofer celor dragi ce nu mai sunt
creierul acesta al meu
frumos ca o broască ţestoasă ieşită la soare
pe-un dig de pământ
acum cine poate juca un renghi clorofilei
poate meduzele pe care le-am lăsat
în beznă
poate caietul tatei cu catagrafia străzii
scris îngălbenit locatari morţi
case demolate
şi copilul care eram pregătindu-se acum
să urmeze boabele de mei
într-o renaştere presupus aurie
goluri în pereţi
unde au fost odată cuie
amintirile băiatului
ce trăgea cu praştia
şi aştepta scrisori de nu se ştie unde
varul zbura din odaie în odaie
coloram hărţi cu cornel
ascundeam mărci cu păsări exotice
în locurile cele mai nebănuite
eu
atunci/acum
vopseaua care iese mult timp după spălat
de pe şosetele umede
se ia pe duşumeaua casei
şi mama îmi spune
nu vei ajunge nicăieri băiete
mamă
aveai dreptate
uite creierul meu
n-are nici o culoare
nu duce nicăieri
|