Primesc cu întârziere două cărţi scrise de doi universitari chinezi de mare ţinută, una tipărită la Nanjing şi cealaltă la Beijing, ambele despre România: Glasul ciocârliei, Yunque Zhi Sheng, de Wang Chuan şi O istorie a relaţiilor literare chino-române, Zhong Luo Wenxue Guanxi Shitan, de Ding Chao.

Glasul ciocârliei, Yunque Zhi Sheng, îi aparţine Profesorului universitar Wang Chuan, pictor şi prozator, cu o prefaţă a semnatului de 2 pagini, 2008: O cărămidă trainică a prieteniei (şi acum îmi dau seama cum cărămida, material de construcţie poate prea obişnuit, pare atât de neînsemnată la începutul unei cărţi remarcabile despre prietenie şi cultură).

Glasul ciocârliei cuprinde 39 de eseuri publicate mai întâi în revistele de cultură din Shanghai şi Beijing, după două vizite ale autorului în ţara noastră, la Tabăra internaţională de creaţie de la Tescani şi apoi ca invitat al Institutului Cultural Român, cu expoziţii de pictură la Bucureşti şi Deva. De ce Deva? Fiindcă autorul este îndrăgostit de istoria străveche a României, s-a vrut aproape de Sarmizegetusa.

În „Cuvântul de încheiere“, autorul scrie: 　

Meditaţii pe marginea istoriei, convorbiri cu oameni de cultură români, apoi pagini dedicate Muzeului de Artă din Bucureşti, pagini pe marginea unor lucrări semnate de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Constantin Brâncuşi, Corneliu Baba.

Jumătate din carte este dedicată vieţii şi operei bătrânului secolului, cum îl defineşte el metaforic pe Baba, pornind de la faptul de viaţă că pictorul român a traversat tot secolul XX, începând cu anul naşterii sale la Craiova, 1906…

L-am cunoscut pe Wang Chuan într-o cârciumă din Singapore. Ca doi vajnici marinari, am ciocnit pahare, doar că, atunci când am ajuns la 　momentul adevărului, în loc să ne întrecem în skanderbeg, m-a întrebat ce ştiu despre China şi eu l-am provocat să îmi spună el mai întâi dacă a auzit de România. Nu mi-a răspuns: România – Nadia, Hagi, ca atâţia, ci:

Ştiam câţiva escu, toţi neasemuiţi oameni de artă, precum: Ciprian Porumbescu – violonist şi creator de geniu; Eminescu – poet vizionar; Grigorescu – pictor; Ionescu – dramaturg al absurdului; Enescu – muzician şi mare compozitor. În plus, îi ştiam pe remarcabilul pictor Baba, pe sculptorul modern Brâncuşi, cunoşteam Ciocârlia, Rapsodia română, văzusem filmul artistic Ştefan cel Mare…, povesteşte el însuşi într-unul dintre eseurile cărţii.

Am înţeles că, pentru el, România nu era doar numele unei ţări, ci constituia un întreg univers cultural, încât, atunci când, la rândul meu, a trebuit să răspund ce ştiu eu despre China, mai că aş fi vrut să îmi las în jos, spre tăblia mesei, braţul încleştat în acel skanderbeg marinăresc, în semn de consideraţie pentru bărbatul din faţa mea.

Atunci mi-a propus să îmi iau un nume chinezesc, Lu Bai An, Lu venind de la străvechea ţară a lui Confucius, Bai (se pronunţă: pai) de la poetul naţional Li TaiBai// Li Tai-pe, An de la un mare gânditor clasic. Am acceptat, iar peste ani l-am schimbat cu Lu Bo An, dar acest lucru nu are importanţă decât pentru istorie!

Cartea profesorului Wang Chuan a apărut la Editura de artă TaiBai din Nanjing, are 192 de pagini, iar pe coperta întâi este reprodus un colţ al Castelului Huniazilor.

Profesorul universitar Ding Chao, şeful catedrei de limba română şi vicedecan în cadrul Universităţii de Limbi Străine din Beijing, a publicat la Editura Literatura Poporului un tratat de 290 de pagini, format mare, academic, intitulat: O istorie a relaţiilor literare chino-române, Zhong Luo Wenxue Guanxi Shitan.

Domnia sa a lucrat şi în diplomaţie câţiva ani buni, la Ambasada Chinei din Bucureşti, la Consulatul din Constanţa. Şi este evident că a împletit armonios activitatea diplomatică, didactică şi de cercetare ştiinţifică. Rodul a mulţi ani de studiu, fără îndoială o reuşită, tratatul are şi meritul că este primul de acest fel.

Profesorul Ding Chao este un bun cunoscător al valorilor literare din cele două ţări şi dă dovadă de o rigoare a clarificărilor şi a clasificării. El înţelege exact peisajul dublu pe care îl prezintă. Luminate prin scriitura elegantă, prin stăpânirea nuanţelor pe creatori şi pe epoci, editările de carte din România şi China, de care se ocupă profesorul Ding Chao, primesc suflu magic, prind viaţă sub ochii cititorului, pe măsură ce înaintează cu lectura. Analiza se desfăşoară prin prisma concepţiei despre timp şi evoluţie. Comentariile sale sunt relevante. El pune în lumină o estetică a frumosului şi utilului şi utilizează o tehnică literară care influenţează înlănţuirea faptelor şi face ca o istorie a apariţiilor editoriale să se citească nu numai cu interes, ci şi cu bucurie, cu un adevărat confort intelectual.

Lucrarea este organizată cronologic pe cele două secţiuni ale ei.

Prima parte, literatura chineză în România, impresionează prin cercetarea extinsă din antichitate până în anul 2006, an cu care se încheie investigaţia sa. Interesul europenilor pentru Extremul Orient, explică autorul, porneşte de la atracţia pe care a exersat-o mătasea chinezească. La noi, Grigore Ureche face primele referiri la China; Miron Costin povesteşte că domnitorul Vasile Lupu a folosit ţigle colorate chinezeşti la palatul său din Iaşi şi aşa mai departe.

În secolul 17, Milescu Spătarul este primul român care merge în China, scrie despre această ţară şi oamenii ei, iar autorul îl analizează pe larg pe cărturarul român.

Mai târziu, revista Junimea prezintă activ China. Titu Maiorescu traduce Zhuang Zi (din germană): Istoria lui Ciuang Song şi a soţiei sale Tian Shi, iar Pogor traduce tot din limba germană un poem de neidentificat, zice profesorul Ding, adaptarea sa îndepărtându-se prea mult de originalul pe care el nu avea cum să-l cunoască, traducând din limba germană:

Sărutările primate înapoi a mi le da. (Amantul supus).

Aflăm că Slavici era subjugat de cugetările lui Confucius şi a scris despre China, Alecsandri compune Mandarinul şi Pastel chinez, Coşbuc – Leii de piatră şi Pentru tron etc. În prag de secol, în anul 1906, M.G.Băileanu publică o lucrare meritorie: Încercări asupra civilizaţiunei chinezeşti, din surse franţuzeşti. Vor apărea apoi zeci de cărţi, mai ales note de drum. Aproape fiecare scriitor român care vizitează China se simte obligat, urmându-l pe G.Călinescu, să lase posterităţii însemnări mai mult sau mai puţin subiective. Eu însumi am publicat Paşi în lumea chineză, 1975, şi Viaţa intimă la chinezi, 1992.

În secolul XX, în România se traduc cărţile mari ale culturii chineze, mai cu seamă din franceză în prima jumătate a secolului, în principal din rusă după 1950, iar din 1966, odată cu cartea inegalabilei mele profesoare Toni Radian: Duhul crizantemei, o culegere de povestiri, începe seria traducerilor lucrate direct din limba chineză, de către sinologi români. Perioada 1965 – 1989 pare a fi cu adevărat benefică şi este tratată de autor pe lungimea a 50 de pagini. S-a tradus mult, s-au publicat cărţi de reală valoare culturală. Mie şi soţiei mele, Mira Lupeanu (1944 – 2006), ne sunt dedicate 12 pagini, pentru cele trei duzini de traduceri şi creaţii originale de inspiraţie chineză.

Citez: În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, Mira şi Constantin Lupeanu s-au lăsat absorbiţi de literatura chineză şi de cărţile clasice chineze. Fie că au citit, au studiat cu migală lucrări originale sau au tradus, rapiditatea şi cantitatea sunt impresionante. Din confruntarea prin punerea faţă în faţă a traducerilor cu textele originare, calitatea este, putem să afirmăm, bună şi de înalt nivel. Opera lor, nu numai că a impulsionat promovarea şi cuprinderea, acceptarea literaturii chineze în România, dar în acelaşi timp a hotărât locul şi prestigiul soţilor Lupeanu între sinologii români; pagina 127. Eu îi mulţumesc pentru constatare. Surprinzător este că exprimă calitatea printr-o expresie buddhistă, shang cheng, termen care desemnează Mahayana, Marele vehicol, şi care, folosit în afara religiei, vizează o împlinire supremă. Să fie oare aşa? Cumva, profesorul Ding Chao este prea darnic!

O operă de excepţie, cu rezonanţe în poezia noastră modernă, este antologia realizată de poetul Al Stamatiad: Din flautul de jad, 1938.

De asemenea, nu pot fi trecuţi uitării alţi mari scriitori români care au adus înţelepciunea Chinei cititorilor noştri, pe linia lansată de Junimea: G.Călinescu (Sun sau Calea neturburată), Lucian Blaga, Mircea Eliade. Marin Sorescu continuă seria poeţilor inspiraţi de cultura Chinei şi scrie poemul: Conversaţie pură c-o literă chinezească.

Ar fi multe de scos în evidenţă: ediţii peste ediţii din Lao Zi şi Confucius, traducerea integrală, în două volume, a cărţii fundamentale a culturii chineze, cum este Biblia la creştini: Cartea Schimbărilor, 1996 etc.

Din secţiunea dedicată culturii României în China, notăm că, la sfârşitul secolului XIX, mandarini cu misiuni în Europa menţionează numele ţării noastre, dar sunt mai ales referiri diplomatice, de politică la zi. În secolul trecut, Revista lunară proza scurtă joacă rolul Junimii. Tinerii scriitori Lu Xun, Mao Dun şi alţii introduc în China literatura modernă a Europei şi, în acest context, traduc şi publică pentru prima oară povestiri de Mihail Sadoveanu. În anul 1922 este tradus Eminescu - Rugăciunea unui dac. În vogă va fi Panait Istrati, sunt publicate povestiri de I.L. Caragiale, Victor Eftimiu, Al. Brătescu Voineşti. După proclamarea R.P.Chineze, în 1949, sunt traduşi şi publicaţi în limba chineză, practic, toţi marii noştri scriitori clasici, moderni şi contemporani, prin lucrările lor reprezentative, întâi prin intermediul limbilor engleză şi rusă, apoi direct din limba română, de o armată de românologi chinezi, mult mai numeroasă decât cea a sinologilor români.

Cu deosebire, s-au publicat cele mai multe cărţi de literatură română în perioadele: 1955 – 1959,1980–1984,1985–1989.

La fel ca în România, când este vorba de receptarea cărţii chineze, de pe la sfârşitul secolului XX, publicul chinez cere mai puţin literatură română, dar ea nu lipseşte; printre cei publicaţi în anii din urmă ar fi Eminescu, Sorescu, Mircea Nedelciu etc.

Poate că mediul cultural din ambele ţări ar trebui să privească înapoi, să observe ce a scăpat, care autor sau operă artistică de valoare nu a fost încă tradusă şi publicată. Pentru că, de ce traducem, dacă nu să îmbogăţim cultura naţională?

Oricum, O istorie a relaţiilor literare chino-române de Ding Chao se cuvine tradusă şi publicată în România.