Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu creează dependenţă. Cu cât înaintezi în universul ei devastat de demonii deznădejdii, cu atât frazarea răului existenţial, susţinută de tăietura franjurată a versului, devine mai ispititoare. Starea de criză întemeiază poemul generând închipuiri aspre, care te ţin captiv în zona radicalităţii. Chiar dacă titlul noului volum, Nous, trimite spre ordine, raţiune, cunoaştere contemplativă, renunţarea la iluzii nu este urmarea unui examen lucid al ratărilor succesive, ci se datorează momentelor în care eul se lasă invadat de neliniştitoare şi sarcastice imagini ale precarităţii şi solitudinii.

Înconjurat de ameninţări, adversităţi, ură de sine („Sunt total împotriva mea, aşa că poţi să-mi crăpi capul cu toporul”), Liviu Ioan Stoiciu îşi asumă condiţia poetului damnat. Fascinaţia pe care o resimţim la lectură provine astfel dintr-un transfer, dar nu de viziune, ci psihologic, din sentimentul acut al frustrării ce însoţeşte imersiunea în interioritatea marcată de amintirea trecutului irecuperabil: „Nedus la împărtăşanie de mic – am crescut/ doar cu mine însumi, dezamăgit, supărat, trist, pierdut pe/ o cale care n-are nici o legătură,/ nu mă mai uit în urmă, nici în sus, să cer ajutor./ Merg la întâmplare, fără/ gânduri de reabilitare a mea în faţa propriilor ochi, nu/ mai e nimic de făcut, am îmbătrânit/ încetul cu încetul, am coborât sub mine însumi, sunt un sub”.

Poetul trăieşte la liziera iadului, în micul purgatoriu a cărui imanenţă tensionează versurile bântuite de umbre apocaliptice: „Goluri, căderi în spirală, matriţe de lut/ ale spiritului lor, sparte,/ sparte de atunci de când unii au fost numiţi «Cei/ ce nu se vând» – deşi alţii// au susţinut că nu era nevoie oricum de asemenea/ dobitoci. Dobitoci zdrobiţi pe/ dinlăuntru, căzuţi în adânc, fără nimic sfânt?/ Diavolul în persoană cerându-ne/ să fim umili”. Asistăm la o re-structurare a realului în funcţie de miasmele ce dau târcoale celui aflat la hotarul indecis între păcat şi redempţiune. Fiinţa agresată de impostură şi stupiditate clamează pierderea rostului, lehamitea dizolvantă resorbind sfâşierea agonică în dezabuzare şi nostalgie. Atunci când se pare că melancolia, regăsită ca soluţie suportabilă, îşi subordonează lumea, se iţesc figuri din trecut, prind contur întâmplări macabre, beţii crunte, scene atroce: „Când dormi, tu mori pentru mine. Îşi/ înfige ghearele în gât: mă urăşti? Apasă prea tare,/ ţâşneşte sângele, se sperie,/ urlă. Se umple de sânge. Fuge în baie. Uite cum ai/ înflorit pe cadavrul meu...? Ai înnebunit? O sărută. Îi gustă sângele. Apoi/ o spală pe gât. Eşti un/ animal de pradă crud”. Deşi erosul îşi hrăneşte substanţa la modul acesta vampiric, gestul proiectează un timp al încercărilor de salvare prin iubire.

Liviu Ioan Stoiciu articulează o etică specială pe principiul comunicării între lumea de aici şi celălalt tărâm („Întoarsă din drum, la gândul/ desfătării/ sufletului, zăgăzuită în sine. Aude bine: «E cineva/ care se căieşte?» – sau i se pare. Deschide ochii mari, de aici înainte doar apucăturile/ cele rele îmi vor mai fi călăuze...// Priveşte şi nu se mai satură: cuiburi de ciori în salcâmi înfloriţi. Mirosul de salcâm/ îi înmoaie picioarele, ciorile/ îi cârâie că aici e un loc în care poate să/ se sfârşească în tihnă –/ dar nu acum. Oare unde vom ajunge? În rai?/ «Tu, om de pe tărâmul ălâlalt, pe aici»? Ea,/ care fuge de amintiri”) şi, în acelaşi timp, pe temeiul metamorfozei („goală// puşcă, singură, trezită de zgomotele din cealaltă/ cameră, este ora 3, e un fenomen al/ rezonanţei, în zori/ va trebui să se întoarcă în cimitirul/ mănăstirii, unde a fost îngropată, aprinde veioza şi// deschide cartea de pe noptieră. Cartea/ care îi e mormânt. Aseară/ ea era o fecioară de 15 ani, peste câteva minute va/ rămâne doar pielea zbârcită şi/ flască, atârnând de bărbia colţuroasă, iar mâine?/ Mâine va genera un anumit tip de forţă?”. Dincolo de simbolul cărţii-sepulcru, se insinuează în poezia lui Stoiciu, pe de o parte, dimensiunea paranormalului sugerat de „lucruri necurate”, strigoi, cărţi de farmece, vrăjitoare experte în licori, filtre, elixiruri, decocturi de tot felul sau în distilări alchimice în care sunt convocate substanţe precum sulful şi mercurul, iar, pe de altă parte, prezenţa unor forţe cosmice (câmpuri magnetice, procese cuantice, curenţi, reţele).

Pendularea continuă între orizonturi, între un dincoace repudiat ca fatalitate şi un dincolo întrezărit cu scepticism, zdruncină orice tentativă de reconciliere cu lumea. În schimb, acceptarea propriilor limite anunţă o mitologie a sinelui. Un sine autocontestatar, uneori prea analitic şi discursiv în acele monologuri interioare din secvenţele „Jurnal Nous” şi „Fiecare lucru are rânduiala sa”. Când poetul „se apropie prea mult de el însuşi”, rezultatul va fi risipirea individuală, preţ al decantării esenţelor lirice.