Radicalitate şi Nuanţă, cartea profesorului Mircea Martin, va avea, probabil, destinul culegerilor de texte, privite cu mefienţă de adepţii lucrărilor ample monografice, dedicate unor teme, personalităţi, momente literare semnificative. Până la un punct, asemenea reticenţe se justifică, nu numai prin tenacitatea prejudecăţilor. Dacă răsfoim volumul în cauză, vom constata cu uşurinţă că el poate fi citit ca descindere exploratorie în teritoriul criticii literare, mai vechi sau mai noi (selectez aleatoriu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu sau Ion Pop), ca repertoriu omagial (Solomon Marcus, Ion Ianoşi, Eugen Simion), ca album de cronici şi evocări privilegiind perspectiva metacritică (Liviu Rusu, Adrian Marino, Romul Munteanu, Ion Vlad, Gheorghe Crăciun, Al. Cistelecan ori Ion Negoiţescu, Valeriu Cristea, Liviu Petrescu, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici etc.), în fine, ca pasionant confesional, conţinând mărturisiri ce lasă să transpară o specială încordare teleologică.

Dar, o astfel de lectură arogantă se dovedeşte superficială şi nefuncţională, din cel puţin două motive. Mai întâi, cartea conţine şi câteva eseuri, între care textul ce îi dă titlul (şi asupra căruia vom reveni) trebuie considerat drept studiu ce confirmă apetenţa pentru demonstrativ a autorului. În al doilea rând, se impune, cu puterea evidenţei, existenţa, în tot ce a scris Mircea Martin, a unui etimon spiritual, care este theoria. Ceea ce s-a numit „demonul teoriei” (Antoine Compagnon) bântuie paginile sale animate de „încrederea în demnitatea pragmatică a teoriei”. Sunt cuvintele prin care Monica Spiridon definea profilul intelectual al lui Adrian Marino, ideocriticul afin al lui Mircea Martin. Pentru că, deşi alumn al lui Tudor Vianu, demarajul teoretic, susţinut de un accentuat marcaj conceptual, îl apropie de creatorul Biografiei ideii de literatură.

Ne întoarcem la eseul „Radicalitate şi Nuanţă”, înţelegând că autoritatea exegetului se dobândeşte prin patosul demonstrativ şi, în acelaşi timp, prin acuitatea şi severitatea „dicţiunii ideilor”. Analiza de detaliu a studiului pune în lumină dispozitivul hermeneutic aparţinând unui profesionist pentru care speculaţia aparţine vulgatei, în locul ei fiind promovată operaţia de clivare polară în serii interogative, al căror răspuns este de găsit chiar în toiul atacului concentrat spre definiţia ultimă.

Mircea Martin nu rămâne niciodată în pragul definiţiei. El triază, ordonează, consemnează cazuri, disociază permanent între extremisme, radicalism, excesiv şi radicalitate, deconspirând totodată metoda investigaţiei propuse: „Să încercăm să fructificăm datele adunate până acum, omogenizându-le în jurul sugestiilor oferite de etimologie”. Rezultatul nu poate fi decât un enunţ formalizat: „aş spune că radicalitatea este o perspectivă ultimă, simultan totalizatoare şi parţializantă, fundamentală în sensul că fundamentul îi este punct de pornire şi ţintă; vizând ceva originar şi final în acelaşi timp, el neagă opinii şi soluţii anterioare, impunându-le pe cele proprii într-un mod caracteristic: este exclusiv şi exclusivist, decolonizator şi colonizator totodată”. Mircea Martin cantonează însă în abstracţiuni, mai ales că radicalitatea, în opinia sa, este văzută ca reacţie personală în faţa unei probleme, a unei situaţii, a unui text, ce presupune „eradicarea, actul de ecarisaj moral şi intelectual, în vederea unui nou început”.

În opoziţie cu radicalitatea este definită nuanţa, ca atitudine „moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte şi la realităţi, problematizantă în sens interogativ sau dilematic”. Nu sunt trecute cu vederea riscurile inerente unor abordări simplificatoare, schematice. Radicalitatea autentică este concepută în complementaritate cu nuanţa. „Nu cred în radicalitatea fără nuanţe”, este declaraţia peremptorie a teoreticianului. Desigur, cele două concepte pot fi supuse unor contestări, devieri, acţiuni manipulatorii, ajungându-se la stereotipii şi clişee.

Mircea Martin îşi plasează obiectul de studiu în cadre tipologice meticulos proiectate, convins de necesitatea teoriei ca filtru pre-conceptual.