A parcurge poezia lui Ion Monoran înseamnă a reface itinerariul unui om care, reflectând asupra timpului său, asupra locurilor păstrate în memoria afectivă, asupra semenilor pe care i-a iubit sau i-a detestat, nu încetează să-şi pună întrebări, patetic şi lucid, asupra lui însuşi.

Nonconformist într-o vreme în care a purta plete constituia un delict, implicat în scandaluri cu organele de miliţie, încercare de a trece fraudulos frontiera „pentru a călători şi a scrie poezie”, ani de epuizare şi umilinţe ca lucrător necalificat, stagiu militar într-o unitate specială de muncă, boem îndrăgostit de lirica expresionistă germană (Trakl, Rilke, Celan, Enzensberger), revoluţionar în decembrie 89, existenţa acestui poet timişorean mort la 40 de ani, înainte de a-şi vedea primul volum tipărit, pare calchiată după biografia unui reprezentant de peste ocean al curentului hippie.

Astăzi, creaţia „risipită” a lui Monoran este adunată, prin grija unor prieteni devotaţi (Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Marcel Tolcea) în câteva cărţi: Locus periucundus (1994), Ca un vagabond într-o flanelă roşie (1996) şi recenta Eu însumi (2009), conferindu-i un loc onorabil în cadrul generaţiei poetice optzeciste.

Editorii au structurat versurile fără titlu ale volumului Eu însumi în trei cicluri: primul include stihurile unei „insurgenţe fără direcţie”, al doilea conţine poezii ce „conjugă atitudinea bacoviană cu nonşalanţa rimbaldiană”, iar al treilea poeme marcând „o desprindere de frenezia realului în favoarea unei refracţii culturale menite să concilieze apetitul pentru real cu pulsaţiile unui imaginar rafinat”. Dincolo de aceasta, trebuie să remarcăm unitatea de ton şi viziune a întregului volum, dată de gestul contestatar şi de privilegierea culturii underground, a marginalităţii, a zonelor unde se conservă beatitudinea, autenticul, vitalitatea, fibra nealterată a tradiţiei.

Primul panou al tripticului liric poartă un titlu ce exprimă, fără echivoc, atitudinea persiflantă, de frondă: „Strămoşii daci în frunte cu Partidul”. Poetul omagiază „albastrul” ca simbol al vieţii, în maniera laudelor călinesciene, dar nu cuprins de o fascinaţie extatică, ci solicitând vehement protecţie împotriva acutei presimţiri a alienării (4). Aflat încă la vârsta elanurilor difuze, îşi asumă, orgolios, destinul colectiv: „Nu vreau să devin o cărare greşită pentru tinerii / de-o vârstă cu mine /.../pumnii mei au chef de bătaie // poartă în ei / povara de veacuri a acestui popor” (5).

Trăind cu patimă responsabilitatea actului poetic, Ion Monoran repudiază convenţionalismul, spiritul mimetic, oportunismul şi denunţă sarcastic toate clişeele aşa-zisei poezii patriotice: „Să nu-mi spuneţi mie cuc dacă fraţii mei papagalii / n-au să mă imite după ce oi scrie un ditamai poem cu rimă / garnisit după cu vreo trei-patru nume / de voievozi, cu ţara mea de dor / cu niscaiva lanuri de grâu / după care voi jubila / cu strămoşii noştri daci care în frunte cu Partidul i-au învins / pe romani să contribui şi eu cu ceva la / formarea omului nou...” (34).

O inocenţă mimată identifică ironic formele anemiate, trucate, false ale poeziei sentimentaliste, erodate de cultul păgubos al metaforei (Madam Liric, 37). Micul „eseu” despre poezia contemporană (81) se înscrie în seria variaţiunilor pe aceeaşi temă. Libertatea, Dragostea, Frumuseţea, Durerea, marile adevăruri ale unui secol aflat în derivă se constituie în semne ale timpului revolut („acest ev mediu al cuvintelor”) şi în cauză a zbaterii eului prins într-un „continuu interogatoriu” cu sine. Referinţele culturale susţin pledoaria împotriva literaturii desuete, supuse unor anamorfoze traumatizante: „Cine-ar fi crezut că poezia nouă de după L.Blaga / va fi infestată de proletcultism / din care la urma urmei istoria literară nu a păstrat nimic / N.Labiş fără tine totul ar fi arătat şi mai îngrozitor / în acea perioadă a lozincilor în care poezia se făcea / exclusiv din epitete şi comparaţii”.

Primejdia banalităţii, a non-relevanţei şi, la extrem, a ridicolului, îl determină pe poet să-şi caute adevăratele teme în chiar existenţa sa. Alături de „civilizaţie”, „murdărie”, „moarte”, se insinuează în creaţia lui, tot mai pregnant, sentimentul Singurătăţii, mai exact al izolării, al vidului ce-l înconjoară din ce în ce mai ameninţător.

Revelaţia Dragostei şi a Singurătăţii capătă cadenţe grave, de odă în niciun fel de metru: „Jur să ating numai prin iubire / supremul păcat // gladiatorul / taurul / împăratul // Tinereţea mea e poemul // numai pe el / îl iubeam // până când femeia / în calea mea / s-a ivit // floarea-soarelui / în Singurătate” (76).

În panoul central al tripticului, „Poezia – motocicletă sub piele”, consemnează instantanee, amintiri, filtrează ecouri ale marii poezii interbelice („singur, singur / îmbrăcat sărbătoreşte” – 124), panoramează peisajul bănăţean (137), spune lucrurilor pe nume şi transmite „disperarea imaginară a unui personaj când epic când liric pe care îl porţi în tine printre suferinţi pe tronsonul identităţilor mereu schimbătoare” (64). Am transcris versurile de mai sus într-un bloc prozastic pentru a sublinia atracţia, aproape obsesivă, pentru concret, resimţită de Ion Monoran. Captivat de „grămezile de moloz, băltoacele de la marginea oraşului / sau conductele de azbociment”, reneagă practica metaforizării („petele de sânge pe care le-aş putea descoperi / în flori sau imagini rustice”). Demitizarea se însoţeşte cu depoetizarea, iar unele versuri, cu toate că Monoran refuză gregaritatea sau afilierea la un model, amintesc viziunile unui Mircea Dinescu: „E vară. / ca nişte cloşte frunzele-nvelesc fructele / şi nu-i zi în care să nu crească producţia în uzine / În vitrine / salamul şi frunzele de ghips ilustrează cu mult tact aluziile la fericire /.../ Au venit tractoarele şi-au fugit ţăranii /.../ Noi n-am fost chiaburi, da când cu colectivu / tata le-a lăsat tot şi ne-am mutat la oraş...” (36). Motivul tatălui pierdut şi al fiului risipitor dă substanţă versurilor străbătute de o „tristeţe neolitică” şi supraordonează desenul dramatic al „ţării lui Nicolae Labiş”, un teritoriu răvăşit, al dizlocărilor tragice, cu oraşe în care se încăpăţânează să existe mahalale unde se mai fac nunţi cu torturi şi sarmale, cu sate „sterpe” asurzite de zgomotul tractoarelor cu remorcă, unde „casele morţilor” cad în paragină şi tineretul, în cea mai mare parte, e format din ţigani analfabeţi (72).

În fine, rama celui de-al treilea panou, „Extravaganţe pe bază de pătrat sau de cerc”, ocroteşte „odraslele hibride ale erudiţiei” (80). Poemele au acum o desfăşurare amplă, sensibilitatea livrescă aduce în prim-plan figuri mitologice (Laocoon, Apollo, Minotaurul) sau biblice (Iov), nopţile sunt „bântuite de sibylle”. N-a dispărut însă mefienţa faţă de „imaginile fără vreun mesaj imediat” ori faţă de succesiunile verbale „embrioane agresive ce-azvârl gândirea afară din sine” (178 a). Poezia care anulează epocile se transformă într-o decepţie profundă hrănită de neîncrederea în acele „cuvinte-indivizi” atât de permeabile la pervertire, degradare, minciună („lustruind până şi lanţurile cu care sunt legaţi de tine / spunându-ţi maestru” – 172).

Ion Monoran, aflat în proximitatea morţii, mărturiseşte: „cimitirul e locul în care se naşte sau moare un poet”. Totul se reduce la acest traseu, la această figurare a unui demers originar. Este, poate, ceea ce poetul vrea să se înţeleagă atunci când scrie: „poemele mele sunt călătorii ale sufletului de foarte departe” (6).