Poet livresc, rafinat, meditativ cu discreţie şi mereu sincer în căutarea unui înţeles mai adânc al existenţei prin efortul de unificare a stărilor strict personale cu peisajul înconjurător, Dinu Flămând descoperă sau creează figuraţii consonante, solidarităţi de destin ce precipită vagul aşteptării spre structurări lirice intens marcate de conştiinţa finitudinii.

Recentul său volum, Umbre şi Faleze, îşi găseşte, probabil, punctul de pornire în versul „Mitul – nimicul care totul este” din poezia lui Pessoa, „Ulise”, traducătorul portughezului atribuind legendei celebrului personaj homeric rolul unei veritabile plăci turnante. „Poemele pentru Ulysse”, plasate între ciclurile „Umbre” şi „Faleze” privilegiază câteva cuvinte-teme (umbre, noapte, somn) omologate în spaţiul interiorităţii. Din aventură a cunoaşterii, faptele lui Ulysse devin o permanentă negociere a morţii. Coborârea în lumea întunericului e definitivă : „iar Ulysse închide trapa// scara a fost trasă-n interior/ auzim pe spinarea noastră crescând/ transpiraţia morţii// departe pe mal harpiile zboară în picaj/ prin crăpături lumina exterioară/ ne aduce minciuna zilei de mâine// desantul va fi direct în Infern”. Viclenia şi orgoliul se arată neputincioase în faţa secretelor eternităţii. Anticleea (motivul reiterat al despărţirii de protecţia maternă), Tiresias, Neleea, Chloris şi alte faimoase umbre însoţesc destrămarea şi inconsistenţa vieţii („ai devenit o coloană de urlet/ fărâmiţat, spume, scame”). Ulysse, în viziunea lui Dinu Flămând, este un personaj ridicol în mijlocul unor primejdii inexistente. Odată cu tăcerea simţurilor nu se mai aude nici ademenitorul cântec al sirenelor, au dispărut frumuseţea şi sublimul, interdicţiile sunt superflue de vreme ce şi duritatea „stâncilor emotive” s-a estompat. Sentimentul ratării iremediabile se insinuează treptat în sufletul omului încercuit de spaime şi umilinţe. Proximitatea extincţiei determină dispariţia tâlcurilor ascunse, iar semnificaţia lucrurilor va fi înlocuită de existenţa lor concretă. În această perspectivă, să observăm că Dinu Flămând se apropie cel mai mult, între toţi heteronimii lui Pessoa, de „paznicul turmelor” Alberto Caeiro, prin cultivarea totodată a scepticismului şi a senzualismului: „şi e un continuu elan de ezitări şi subînţelesuri/ ca şi cum totul ar fi fost precedat de ceva ce există doar cât/ să anunţe altceva/ dar ştergând/ spre a face inutil drumul sensului”. Într-adevăr, poetul este ezitant, recunoaşte figurile unui „odinioară”, fără să împrăştie însă ceaţa, misteriosul halou ce înconjoară cuvintele rebele, ascunde ceva torturant, promite desluşiri, fără să o facă, se iluzionează, fără să mărturisească şi dezamăgirea confuziei. „Totul rămâne dar continuă să dispară”.

Dinu Flămând oficiază ceremonii ale invizibilului privind din gura Infernului spre noile generaţii care parodiază misterele. Prezenţa neliniştitoare a umbrelor locuind întunericul interior, cutii negre suficiente sieşi, soarele, de asemenea negru, al sufletului transferă versurilor o specială energie ondulatorie antrenând în atemporalitate existenţe păstrate în „pliurile memoriei”. Poemele sunt asemeni frunzei moarte ce îşi devine propria elice a căderii, ca să preluăm o metaforă din poezia liminară a volumului. Iată şi o veritabilă artă poetică: „noaptea rămânea plinul conţinut/ al întunericului// orizontul nu se lăsa nici privit/ nici împins// în acea amânare invizibilul eu/ era singura lumină adunată/ pe sita orbului// eu sufăr/ eu sunt/ eu aud/ auzeau şi sufereau şi erau/ ezitarea lor în desfăşurare/ din soarele lor intern/ dădea lăstari umbra lor/ ca lumina somnului”.

Spaima generată de presentimentul amurgului este potenţată de teroarea pierderii memoriei. Întoarcerea clepsidrei goale echivalează cu încremenirea bruscă în uitare.

Amintirea unor scene bucolice, gesturi „în dezacord cu orice realitate” logică, deconspiră acuitatea senzorială a eului relegat în peratologie. La marginea întunericului corpul umbrelor sângerează, în timp ce „cu întunericul nostru simţim şi noi/ umbrele// devenite frig al trecutului”.

Fără a se elibera din regimul nocturn al emisiei lirice şi păstrându-se în acelaşi plan al limitei, unele poezii abordează dramatic zona eroticului: „iar mai violentă decât umbra năvălind din noi/ este numai absenţa umbrei – limita/ luminii finale/ ce nu mai ascunde nim// toată iubirea mea fără loc în tine/ nu e decât umbra mea spre tine/ ce şi-a pierdut lumina/ şi palpită ca o piatră înfrunzită sub casa ta”. Iar dincolo de rapelurile visătoare ne întâmpină, surprinzător, şi francheţea severă a delimitărilor prin flash-back-uri pregnante: „ undeva nu departe se află marginea/ iar în urmă începutul trecutului/ şi Tâmpa la tâmplă/ pulsează/ muntele pângărit de brazii tiranului// atunci era aşteptat incendiul/ dar Brederode nu mai avea chibrituri/ nici pentru viscerele infirmierei sale// Craii se-mprăştiaseră/ la Arnoteni stăteau în gazdă tovarăşii/ proletarii luau troleibuzul/ istoria aştepta trenul/ pe linia moartă”, şi reprezentări ale facerii poemului cu imagini desprinse parcă din Coran: „tăiate păduri/ scrum al memoriei/ arse lemne”... „adunase vreascurile în piramidă/ punea dedesubt frunzele uscate şi feriga/ piatra din piatră scotea primele scântei// şi mi-a arătat cum se potriveşte poemul / verb / nume / cuvinte din trecutul uscat// sub ele suflarea sufletul bobul de flacără”.

Străbătând „falezele de nisip” ale volumului suntem dintr-odată invadaţi de imensitatea azurului mediteranean, de spiritul latinităţii horaţiene, de indecizia unui noiembrie blagian ce conservă culorile verii în pragul unui bănuit anotimp hibernal, perceput pictural (Matisse) ori muzical (Respighi). Printre caligrafia bărcilor, zborul spiralat al păsărilor, mişcarea contorsionată a arborilor transpar şi diagonalele nostalgiilor transilvane („ e ceva în neregulă cu mintea mea plecată/ pe munţi de apă/ mă ajunge de departe un fum/ de Transilvanie mediteraneană/ cu dealuri vălurind printre peşti-mistreţi”.

Dorinţa de a spune ceva vital îl îndreaptă pe Dinu Flămând spre valorizarea experienţei câştigate în rezidenţa artistică braziliană. Ceea ce conferă originalitate formulei sale poetice din „Trei poeme braziliene” este alianţa imprevizibilă de exotism, e drept, cam fastidios (cocotieri, mangrove, crabi, manghieri, mierle sabié, colibri, vrăbii pardal, Quinmta Pitanga, Bahia etc.) şi viaţă cotidiană receptată prin senzaţii olfactive: „miroase a fum pe insulă/ a expediţie spre ţinuturi sălbatice/ a primejdie şi a focuri de semnalizare/ miroase a pândă în tufişurile de pe ţărm/ şi în grotele de pe mal unde se-adună viperele/ miroase a piatră arsă şi a cui ruginit şi a muşchi de pământ/ ce îmbracă trunchiul copacului sapotizeiro”.

Despărţirile, absenţele aduc după ele tristeţi lungi şi pierderi implacabile, de care sufletul nu se mai vindecă niciodată. Pentru a depune mărturie este invocat Carlos Drummond de Andrade: „mamă eu nu credeam... / dar probabil că Drummond a şi spus totul când îl lua/ chiar pe Dumnezeu la-ntrebări certându-l/ că duce şi mamele din această lume/ mamele infinite cum spune el”.

Umbre şi Faleze, volum unitar, dens, pus sub semnul păunului baroc („ţipetele păunului sunt primele game ale Apocalipsei, // el îşi desface coada/ apare soarele/ era numai o repetiţie!”) reprezintă un moment de graţie în creaţia poetică a lui Dinu Flămând.