Calvaria

Alesese, în urma concursului de titularizare în învăţământ, Grupul Şcolar Industrial, din două motive: era la doi paşi de casă şi, aici, putea preda, totuşi, la nivel de liceu. Grig terminase facultatea la zi, după cinci ani de studii, şi nu concepea să se plafoneze în cine ştie ce şcoală generală. Colegii îl invidiau pentru situaţia sa familială pe care, de fapt, singur şi-o crease. Vorbea destul de rar despre soţia lui, lăsând să cadă un fel de draperie opacă peste trecutul apropiat. O cunoscuse pe Erika prin anul IV, frumuseţe exotică închisă între zidurile somptuoase ale unei clădiri baroce din vechiul cartier rezidenţial. Tatăl ei părăsise orchestra Operei pentru o carieră mai bănoasă ca solist de café-concert în cel mai select restaurant al oraşului. Artist obedient etichetei de reminiscenţă habsburgică, vedea cu îngrijorare cum fiica sa, vlăstar al unei dinastii devitalizate de muzicieni, refuza să joace rolul de păpuşă în  caruselul intereselor de alianţe matrimoniale plănuite să consolideze un statut social în declin. Erika îl adora pe Grig, cu dăruirea primei iubiri, urmându-l aproape în transă şi fără ca acesta să-şi dea seama de proporţiile cuceririi lui.

Evenimentele s-au precipitat în urma unui incident stupid, pe care prietenii apropiaţi îl numiseră „goliardic”. Grig se afla cu băieţii la o bere într-una din serile când, în braseria „Continentalului”, cânta viitorul său socru. După mai multe sticle cu efect euforizant, Costică, oltean faimos pentru gafele şi glumele lui grosiere, s-a ridicat de la masă şi, sub privirile stupefiate ale tuturor, a aplicat pe fruntea sobrului violonist o bancnotă de 100 de lei. Tratat ca un lăutar oarecare şi lipsit de simţul umorului, acesta a văzut în Grig un monstru al patologiei bahice. După câteva luni de interdicţii, o excursie forţată la Budapesta şi o încercare (poate doar o înscenare) de sinucidere, Erika deveni soţia proaspătului absolvent de filologie, rămas fără post, consecinţă a refuzului de a da curs repartiţiei guvernamentale...

Acum, Grig urcă, uşor nemulţumit, dealul Calvaria, privind, ca de obicei, spre cele două turnuleţe cu cruce de pe turla centrală a fostei abaţii benedictine. Se simte învăluit de frig, percepe o vibraţie secretă, sufocantă. Ciudata fatalitate a inspiraţiei arhitecturale îl face să proclame, în gând, atotputernicia ochiului. Turnuleţele seamănă cu urechile căciuliţei purtate de Erika la plecarea în Germania. Primeşte destul de rar veşti de la ea şi, uneori, câte un colet cu eticheta „Deteriorat în timpul transportului”. Ar vrea, cuprins de nostalgii păgâne, să şi asculte fantomele trecutului, dar, obligat să se supună hotărârilor prezentului, grăbeşte paşii, prin zăpadă, spre spărtura din zidul ce desparte şcoala de parc.

Din vacanţa de iarnă mult prelungită, socoteşte că au mai rămas câteva zile. Îi venise rândul, conform graficului, pentru a doua oară, să facă de serviciu la telefon, între orele 13 şi 18. Deja, cu o doză nestăpânită de egoism, se consideră privilegiat în comparaţie cu profesorul Şpan, ce trebuie să-l înlocuiască în schimbul de seară.

Clădirea şcolii, mohorâtă, rece, îl cuprinde tăcută în aripile ei tentaculare. Deschide uşa întâmpinat de salutul bătrânului paznic pe care toţi îl strigă „moş Calinic”.

— Doamna Babel a plecat doar de cinci minute şi mi-a zis să vă transmit că n-a sunat nimeni la telefon.

— Bine, moş Calinic. Dacă vrei, poţi sta cu mine, în secretariat. Parcă e mai cald acolo, de când doamna Suzana şi-a adus reşoul de acasă.

— Să nu vă audă dom‘derector, că-i bai, dom‘ profesor!

— E cumva în şcoală?

— Nu, dar ştiţi... şi zidurile au urechi!

— Bine,bine, eu am ceva de citit şi sper să nu ne deranjeze telefonul...

Grig intră în secretariat, după ce străbate coridorul pus la punct potrivit ultimelor indicaţii ale comisiei de propagandă vizuală. Deschide volumul Spiritul prozei, amuzat să descopere efortul autorului ce diletantizează pe marginea unui roman al lui Roa Bastos. Nu poate să nu remarce, zâmbind, strădania căutării cuvintelor rare şi stângăcia construirii micilor paradoxuri lipsite de subtilitate...

Se văzu într-o peşteră de gheaţă, alături de un tânăr sărac devorând un sandviş scos din buzunar şi de un hispanic purtând, de bună seamă, o elegantă coleretă. O cireadă de vite mânate de slugi stranii străbătu spaţiul spre nişte primordiale altare de sacrificii, apoi, din ceţurile albe se desprinse o tânără atrăgătoare, urmărită de gesturile licenţioase ale chefliilor apăruţi pe neaşteptate şi prăbuşiţi în zloată. Imaginile se învălmăşesc în întunericul sfâşiat de privirea lubrică a unui individ cu înfăţişare de satrap obez...

Grig e conştient că visează şi că vulgaritatea aparţine categorialului atribuit. Îl trezeşte instinctul nedisimulat al primejdiei şi, ironie supremă, vulgara necesitate fiziologică. Iese din secretariat pe coridorul slab luminat. Se îndreaptă spre grupul sanitar dar, scârbit, la vederea mizeriei îngheţate, se răzgândeşte. Îşi priveşte ceasul: mai are de îndurat calvarul unui sfert de oră. Moş Calinic stă, neclintit, în cabina lui de la intrare.

— Eu mi-am cam încheiat misiunea, şopteşte Grig. Mă duc acasă.

Atunci se produce, ca într-un coşmar sumbru, catastrofa. O piatră, ori un bulgăre greu, un obiect contondent zboară spre tabloul iubitului Conducător şi geamul, făcut ţăndări, cade cu zgomot pe cimentul cenuşiu.

— Nu vă faceţi griji, dom‘ profesor, strâng eu totul, îl linişteşte paznicul.

Dimineaţa, devreme, Grig este convocat telefonic în cabinetul tovarăşului director.

— Ia loc, profesore, îl invită glacial directorul, arătându-i fotoliul din dreapta biroului său. În fotoliul din stânga stă un ins bine hrănit, cu o faţă fără expresie.

Grig aşteaptă tensionat să i se comunice motivul intempestivei chemări. În ochii directorului este „un element dubios, care citeşte cărţi periculoase şi are rude în străinătate”.

— Ieri, tovarăşe Grigore, în timpul serviciului dumitale, s-a întâmplat un lucru extrem de grav, pe care ai omis să-l semnalezi. Ba, mai mult, ai şi părăsit, înainte de ora stabilită, sarcina de mare răspundere ce ţi-a fost încredinţată!

Grig se vede personaj într-o panoramă grotescă a existenţei subconştiente şi refulate. Încearcă să dea explicaţii, dar directorul îi retează orice argument menit să justifice comportarea sa.

— Ce ştii despre tablou?

Prin mintea lui Grig fulgeră gândul de a mima uimirea, de a „rămâne tablou”, dar rosteşte cu hotărâre:

— A fost o simplă întâmplare. Nu ştiu nimic altceva.

—Tovarăşe profesor, să nu ne jucăm! Este de faţă şi tovarăşul maior. Am aici declaraţia tovarăşului Calinic, în care scrie negru pe alb că piatra care a lovit tabloul venea din direcţia dumitale!

Grig realizează faptul că e implicat într-o neprevăzută şi halucinantă judecată de apoi. Cel deconspirat a fi maior îi acordă un nesperat răgaz:

— Mai gândiţi-vă şi, sfatul meu este să fiţi sincer. Altfel riscaţi mult mai mult decât o mutare disciplinară sau chiar desfacerea contractului de muncă. Vă aştept mâine, la Sediu, camera 14!

Grig simte din plin captivitatea acelui cabinet neverosimil. În drum spre casă e întâmpinat de moş Calinic:

— Dom’ profesor, vă rog să mă înţelegeţi, eu n-am vrut, dar dom’ derector m-a silit... Mai am un an până la pensie şi m-a ameninţat că mă dă afară... Vă rog să mă înţelegeţi... vă rog...

— Bine, bine, răsună răguşit glasul lui Grig.

Spre capătul aleii de pe Calvaria i se pare că zăreşte silueta Erikăi. Se află exact la hotarul unde somnolenţa şi insomnia se amestecă, iar umbrele rămân în văzduh încremenite.

A doua zi, frământările sale sunt brusc dizlocate de amabilitatea suspectă a directorului.

— Ai avut noroc. Nu mai trebuie să te prezinţi la Sediu. Tovarăşii au fost informaţi că lucruri asemănătoare s-au întâmplat şi la Liceul maghiar, şi la Ady-Şincai, şi la Racoviţă şi, după minuţioase cercetări, s-a ajuns la concluzia că tablourile au crăpat din cauza gerului. E mai bine să uităm totul!

Grig are senzaţia unei prea intense întâlniri cu lumina.