O nouă istorie a literaturii române, de data aceasta datorată lui Mihai Zamfir (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Cartea Românească – Polirom, 2011), vine să confirme impresia că, spre deosebire de şcoala filologică de la Cluj, interesată în impunerea, prin studiu aplicat, a unor concepte cultivând orgoliul pionieratului (Ion Pop, Mircea Muthu, Sergiu Pavel Dan, Corin Braga), bucureştenii (desigur, fără a generaliza), captivi ai iluziei canonizatoare, acordă, încă, un statut privilegiat istoriei literaturii (Ion Rotaru, Dumitru Micu, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu).

Mihai Zamfir sesizează, bineînţeles, o anume redundanţă şi îşi arborează, ca marcă individualizatoare, dar şi din raţiuni de oportunitate culturală, blazonul perspectivei stilistice. Convins că originalitatea stilistică determină valoarea şi rezistenţa în timp a unui scriitor, el porneşte în riscanta aventură a căutării „cifrului ascuns”, acea „formulă lingvistică” închizând în ea lumile înfăţişate, ingeniozitatea invenţiei, viziunea filozofică, experinţa biografică. Dorinţa de a merge dincolo de ceea ce se vede este susţinută de categoricul refuz al omniscienţei analistului de tip tradiţional. „Fără divagaţii inutile, fără tradiţionalul aparat de istorie literară, capitolele cărţii vor să sintetizeze în cât mai puţine pagini adevărurilr esenţiale despre un autor”, ne previne Mihai Zamfir în „Prefaţa” sa.

Criteriul performanţei stilistice guvernează selecţia exigentă a numelor, iar „regretul” renunţărilor la autori de raftul al treilea este, sper, unul ironic.

Activismul concepţiei, expuse cu tenace coerenţă, se vede, însă, dintr-odată, minat de ataşamentul profesoral („Aspiraţia de a se transforma într-un manual de bază se află, subreptice, în oricare istorie a literaturii – şi nu am vrut să fac excepţie”) şi de mirajul „sintezei epice” („galeria mea de portrete s-a transformat într-un fel de roman – postmodern, fireşte! – având 36 de personaje principale şi sumedenie de personaje secundare”). Cum se împacă, totuşi, principiul selectiv şi credibilitatea cu „vasta ficţiune”, se poate oare concilia tratarea „monografică” a autorilor cu trecerea sub tăcere a unor „zone întregi” din opera acestora? Sunt întrebări nimerite pentru a deschide calea unor supoziţii (arbitrare sau nu) care să surmonteze ipostazele contradictorii şipasajele de fatală discontinuitate.

Categoric, Mihai Zamfir rămâne un specialist al timpurilor aurorale. Preocupat de momentul apariţiei literaturii române, el deschide orizonturile istorice către două condiţii fundamentale: afirmarea literară prin poezie şi existenţa unor opere amprentate de conştiinţa individualităţii autorului. Trebuind să înfrângă, cu preţul unui deloc uşor abandon, zodia slujirii adevărurilor supra-individuale (aşa-zisa „literatură română veche”), Mihai Zamfir îl numeşte drept fondator autentic pe Dosoftei şi observă, încă o dată, că marile figuri ale Evului Mediu întârziat sau cele care au depăşit mentalitatea medievală, D. Cantemir ori I. Budai-Deleanu, au rămas cazuri izolate, fără siaj.

Cu adevărat, în opinia sa, literatura română începe să se deruleze spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi se dezvoltă organic în secolul următor. Secolul al XIX-lea este, fără îndoială, secolul romantismului. Dintre definiţiile romantismului pe care şi le asumă (Hegel, Pierre Manent, Paul Cornea, Virgil Nemoianu), Mihai Zamfir găseşte în spusele lui Marcel Gauchet „individualitatea surprinsă de subiectivitate”, formula fericită. Dar, istoricul literar ambiţionează la inventarea unei „definiţii stilistice” a romantismului. Demersul său, în această direcţie, se concretizează într-o frază ce atestă regimul de comunicare firească, propriu întregii cărţi, subsumată, în fond, poeticii romantice: „Romantismul este acel curent literar de la finele secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea în care idealul de armonie între macro- şi microcosm, între om şi natură, s-a tradus în privilegierea principiului muzical; de aici dominanţa figurilor ritmului şi a rimei, precum şi a poeziei între celelalte forme literare; figura producătoare a literaturii romantice se bazează pe contiguitate şi este în general metonimia”.

Structurată în două părţi („Romantismul” şi „Sfârşitul secolului”), Panorama lui Mihai Zamfir este focalizată pe destinul literar al unor personaje care, fără a contraria obişnuinţele şi aşteptările, se identifică (în timp ce lectorul încearcă sentimentul angajării într-o exegeză nu întotdeauna esenţial deosebită de aceea practicată până acum în domeniu), cu accentele ostentativ noi ale comentariului critic. Costache Conachi, „părintele găsit al poeziei româneşti”, apare ca „un personaj ciudat, aproape caricatural, intrat în memoria colectivă prin versuri de un erotism convulsiv şi deseori vulgar”. Îl salvează „limbajul pasiunii”, dar şi cel automăgulitor, când se numeşte „Curvariul cel viclean”.

Mihai Zamfir pune în capul paginilor sale veritabile sentinţe, pline de acuitate şi încărcate de ecourile operei cercetate. Unele dintre acestea vor reverbera, sunt sigur, până vor sfârşi în etichetă şi clişeu: Nicolae Bălcescu, „călugăr şi soldat”, Nicolae Filimon, „un Balzac rătăcit în Bucureşti”, Ion Codru Drăguşanu, „un Rastignac de Făgăraş”, Titu Maiorescu, „marele pontif”, C. Dobrogeanu-Gherea, „marxistul domesticit”, Ioan Slavici, „prozatorul Biedermeier”, Alexandru Davila, „franţuzul, naţionalist valah” ori Alexandru Macedonski, „rivalul lui Eminescu”.

Pentru autorii monografiaţi, instanţa de control o reprezintă contextul istorico-biografic, menit să susţină inciziile în corpul operei. Distincţiile şi formulările aparţin unui spirit sagace, flexibil, erudit, fără excese pedante. Notez câteva detalii definitorii. Proza lui Creangă este scrisă „în regim pur poetic”, respectând adică rigorile poeziei. Arta lui Slavici se consumă într-o misterioasă voce auctorială ce se transformă „în echivalent al «corului» din tragediile antice”. „Modesta belle époque românească (scurtă, dar totuşi belle) a căpătat, prin schiţele lui Caragiale, una dintre cele mai complete şi mai ataşante imagini”.

Volumul, în ansamblul său, nu este scutit de unele „accidente” de parcurs. Excelenţa paginilor introductive la capitolul „Sfârşitul secolului” contrastează cu pasajele de pozitivism arid din „Proza socială”. Acolo unde te aştepţi mai puţin, apar idei paradoxale, cum ar fi lipsa de intenţionalitate ca sursă a valorii (o valoare „involuntară”, i-ar spune Eugen Negrici). Astfel, V. Cârlova ar fi compus cele cinci poezii care conţin in nuce creaţia paşoptistă ulterioară „fără să-şi dea seama şi fără să vrea”, iar Alecsandri „şi-a ţesut principala scriere a vieţii (corespondenţa – n.m.) de-a lungul a peste 50 de ani, spontan, migălos şi, mai ales, fără intenţie (s.m.)”.

Discursul lui Mihai Zamfir ia o turnură mult mai radicală în analiza „speculară” din capitolul consacrat lui Macedonski, văzut în oglindă cu Eminescu, o oglindă prin care „trece – în literatura română – frontiera care separă secolul al XIX-lea de secolul XX”. „Eminescu a sintetizat cultura europeană din perioada Antichităţii şi până în romantism, având antenele întoarse spre trecut... ; Macedonski şi-a trăit intens epoca (ultra-romantismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul) şi a avut antenele îndreptate decis către viitor”. Semnalez aici o excepţie de la exigenţa de adevăr, în lipsa aparatului critic. La „grozăviile” colportate în legătură cu Macedonski de-a lungul vremii, Mihai Zamfir adaugă încă una, de altminteri cu potenţial de prioritate: „?i-a permis să fie cel dintâi scriitor român apologet al homosexualităţii masculine (e foarte probabil ca, în grupul Literatorului, s-o fi şi practicat, după cum ne încredinţează unele mărturii)”. Miza fragilă pe care o avansează aici istoricul literar trădează încă insuficienta neutralizare a radiaţiilor călinesciene. Numai aşa se explică, dincolo de motivaţii, şi unele consonanţe între, să spunem, încheierea aluzivă, nu lipsită de sarcasm, a lui G. Călinescu, la textul despre Ioan Al. Brătescu-Voineşti care „a murit prudent la 14 dec. 1946”, răscumpărându-şi astfel păcatele, şi ceea ce revelează Mihai Zamfir în cazul lui Caragiale care „moare în plină glorie şi tocmai la timp, nemaiapucând să vadă Europa azvârlită, peste doi ani, în măcelul mondial”.

Exersat la şcoala unei legere discipline, Mihai Zamfir propune un nou gust al intensităţii calitative în sfera istoriei literaturii, căreia îi cunoaşte, din interior, formele inflaţioniste. Panorama sa transmite încurajator cordialitatea luminos echilibrată a inteligenţei în acţiune.