De la o vreme, „Cocoşul spânzurat” începuse să fie ocolit de clienţi. Doar câteva mese mai erau ocupate. Intrau în subsolul afumat numai obişnuiţii localului, actori ai Teatrului din apropiere, universitari bântuiţi de secrete nostalgii şi beţivanii de serviciu deprinşi cu vodca îndulcită cu un suc incert, gălbui, leşios. În Răscruciul Mare, numit acum Carrefour, apăruseră o mulţime de baruri, cafenele şi restaurante cu ştaif. Studenţii preferau grădina lui Agop sau „Niagara”, oscilând între balcanismul tradiţional şi avanposturile globalizării.

Făceam aceste constatări în tăcere, martor la discuţia ce ameninţa să degenereze, judecând după tonul schimbului de replici între Bebe Tarhon şi profesorul Horaţiu Ghidici, pe care îi urmasem sub bolţile vechiului beci boieresc devenit cramă în epoca sa de glorie şi ajuns o cârciumă sordidă.

Bebe comandase bere pentru toţi şi ne avertiză că el plăteşte:

- Fac cinste, zise cu obidă, pentru că scap de Teatru. În curând, mi-a şoptit chiar Nae Bănulescu, regizorul, mă vor pune pe liber. Dacă mai apucă. Nu mai au nevoie de un critic dramatic încurcat cu nevasta directorului. Să vedem cine le va mai scrie cronici! Se vorbeşte, expresia e foarte agreată azi, despre conflict de interese. Un referent literar nu poate fi obiectiv când comentează spectacolele propriei instituţii. Teoretic au dreptate, dar nu ăsta e motivul!

Se ridică brusc de la masă şi-l fixă pe Horaţiu, obligându-l să-l aprobe.

- Nimeni nu se îndoieşte de talentul tău... şi Horaţiu continuă în stilul său enervant, talentul de a intra în bucluc. Nu ştiu., zău, ce ai găsit la grăsana aia de Rozi?! Dacă n-ar fi cine e, de mult ar fi trecut pe linie moartă!

Indignat, Bebe spuse dispreţuitor:

- Voi nu ştiţi ce este dragostea!

Fără să mai insiste, Horaţiu încercă să relanseze, pe alte coordonate, disputa prietenească, acea confruntare de idei care ne făcea atât de bine şi ne ţinea împreună:

- S-au cam înmulţit istoriile literaturii... Să fie oare dorinţa autorilor de a fi nemuritori?

Bebe îşi revenise din puseul său sentimental şi intră în subiect dezinvolt:

- Istoria literaturii nu este decât o problemă de viziune. Nimic altceva. Toate perplexităţile teoretice, vorba lui Compagnon, nu fac doi bani. Ce găseşti în istoriile integraliste ori secvenţiale, cum ar fi ele? Doar lucruri deja ştiute. Ici-colo accente interpretative marcate de subiectivism şi mereu nesuferita dorinţă de a da verdicte...

- Tentaţia puterii, îl încurajai eu, sorbind din pahar, cu toate că cineva, poate Orwell, nu-mi amintesc exact, afirmase că, scuzaţi-mi cacofonia, cele mai bune cărţi sunt cele care îţi spun ceea ce ştiai dinainte.

- Ei, butade şi paradoxuri ale celebrităţilor!

Am simţit privirea lui mustrătoare şi nu am mai continuat. În schimb, el se aplecă peste sticlele de bere şi, cu un gest larg al mâinii, accentuă:

- Repet, adevărata istorie literară e doar viziune!

- Şi ce înţelegi tu prin viziune? Horaţiu puse întrebarea cu intenţia vădită de a-l provoca din nou. Nu-i plăcea lâncezeala şi ştia că Bebe se aprinde repede:

- Imaginaţie şi, mai ales, a vedea în, veni răspunsul. şi pentru a te plasa în, trebuie să găseşti un loc propice!

Se vedea că teatrologul, preţuit şi invidiat în acelaşi timp, aşa cum se întâmplă de obicei în mediile artistice, meditase îndelung asupra temei.

- Locul cel mai potrivit este la „Cocoşul spânzurat”, încercai timid să dezamorsez noul posibil conflict.

Bebe mă privi iarăşi, aproape compătimitor, îmi puse mâna pe umăr şi se îndreptă spre bar pentru a plăti.

Toţi trei am ieşit la lumină, nu prea entuziaşti la gândul de a ne despărţi.

În faţa Teatrului ne întâmpină cu un „Servus” cristalin Erika Lang. Actriţa, la cea de-a doua tinereţe, terminase Institutul la Târgu Mureş şi ajunsese în vârful carierei aici, cucerindu-şi publicul cu frăgezimea chipului şi, desigur, cu remarcabile intuiţii puse în valoare prin naturaleţea gesturilor scenice.

Această întâlnire nevinovată avea să aibă, pentru mine, urmări nebănuite. Bebe, bine dispus, ne invită în apartamentul său, situat chiar în centru, într-un bloc luxos.

- Am un vin excelent şi putem schimba în linişte câteva opinii.

Erika şi Horaţiu primiră cuvintele lui cu neascunsă plăcere. Din spirit de solidaritate i-am urmat în casă, remarcând imensa bibliotecă din sufragerie şi câteva tablouri ale pictorilor locali în vogă. Amfitrionul aduse pahare şi trei sticle de vin roşu:

- Este de la mine, de la Segarcea, cupajat de un specialist de la „Domeniile Coroanei”.

Am închinat, în timp ce Horaţiu şopti ceva despre o „demisie” la urechea actriţei. Bebe auzise tot şi o rugă pe Erika să stea în fotoliul din faţa bibliotecii, noi urmând să ocupăm canapeaua opusă, largă, din piele neagră.

- Ai un motiv personal să o faci? interveni actriţa curioasă, cu toate că era la curent cu bârfele din Teatru.

Bebe, din cadrul uşii închise în care stătea rezemat, dădu din umeri şi ne îndemnă să bem.

- De ce să pleci, îşi urmă gândul Erika. Nu mai sunt la modă demisiile de onoare.

- Rezistă modelor doar cel care este în afara modei!, îmi strecurai eu panseul.

Ceilalţi zâmbiră uşor crispat.

- Vinul este, într-adevăr, excelent, hotărî admirativ Horaţiu, privind insistent spre decolteul generos al actriţei. Nu-i înţeleg, cu tot respectul, pe cei care nu apreciază frumosul şi lucrurile bune, mulţumindu-se să-şi ducă traiul ca într-o sihăstrie.

Nu eram prea încântat ascultând aluzia profesorului, destul de transparentă ca să mă pot recunoaşte şi, pentru a depăşi momentul,
m-am întors către el:

- În insulele izolate din Pacific, acolo unde Paradisul există cu adevărat, vieţuiesc păsări solitare, care fac, e drept, un singur ou, dar...

- Aha! Vorbeşti despre sindromul insularităţii, mă întrerupse doctoral Horaţiu.

Chemam, din priviri, un ajutor, aş fi vrut să precizez că unicul ou pentru mine însemna marele roman la care lucram, însă Bebe destupa cea de-a treia sticlă, iar Erika ştia să-şi controleze emoţiile, dar nu şi curiozitatea:

- Am auzit că madam directrice şi-o pune cu oricine se găseşte.

Bebe ripostă violent, roşu la faţă, poate şi din cauza vinului:

- Tu vorbeşti? Se spune despre tine că eşti în orice moment disponibilă. Nae Bănulescu mi-a mărturisit că filmul tău preferat e Basic Instinct şi că păstrezi în cabina ta un slogan din Sharon Stone. Şi declamă încântat, cu înverşunare: „Reţeta reuşitei: să ai un vagin şi un punct de vedere”!

Mă simţeam stânjenit, când Erika, surescitată, încuviinţă, ridicându-şi fusta viu colorată cu o mişcare teatrală:

- E adevărat, şi acum priviţi în: nu port niciodată chiloţi!

Chiar în acea clipă, uşa sufrageriei se deschise şi apăru frumoasa doamnă Tarhon. Cu un aer marţial, ignorându-i pe ceilalţi, se îndreptă spre mine şi mi se adresă:

- Domnule Constantin, te credeam un om serios!

De atunci am început să am mari îndoieli în legătură cu seriozitatea mea.