Poeme
de Constantin Preda
peste patrii toate nesupunerile zboară
timp de aur. timp sacru. timp mort.
zile-ngropate-ntr-un cîntec de heruvim
peste patrii toate nesupunerile zboară
cel mai frumos cel mai bun
cel mai supus dintre noi a murit
plouă gîngav şi oglinzile nu mai iubesc pe nimeni
bocitoarele poartă haine de boz
în parc cîntă o fanfară de bronz
va coborî din ceruri copila
şi va însufleţi ceasul cu cuc
ţipătul, depresia, vidul nume de sărbători
doliu (alb) ca sufletul neprihănit de porumbel
călător într-o întîmplare tristă
ţipătul, depresia, vidul nume de sărbători
în cenuşa cuvintelor
colţurile salonului de spital înverzite
şi mirosind a iasomii orbitoare
de fiecare dată spaimele, depărtările, nopţile lungi
au argumente
de fiecare dată
cu ochii roşii de nesomn
pun capul pe două moviliţe de pămînt
în care aud amurgul cum plînge
în sîngele cailor
noaptea jertfei
turme de lupi
venite din abis
de pe muntele unde cîntă cocoşii
şi chiar de mai sus / de pe acoperişul lumii
au amuţit clopotele
ceasornicele s-au oprit din bătaie
dintr-o carte mai veche / roasă de molii
a răsărit un ţintirim de flori
noaptea jertfei
lacrima jertfei
m-aşez la masa de scris
şi-aud în fiecare cuvînt
cum explodează lumina
spaimă
vor veni arcaşii şi vor înnopta în orologii
vor veni lupii şi mă vor lătra din mijlocul haitei de lut
e o livadă cu mere de aur prin preajmă
e o colibă
în grădina căreia
m-aş putea stinge ca un opaiţ
sau aş putea întineri brusc
cu-atâţia arcaşi
şi orologii
şi dealuri cu mere de aur prin preajmă
picătura de sânge ce-mi împietreşte obrazul
tînguirea toamnei / în munţi / lîngă păstrăvăria din stele
o scrisoare neagră. un fluture negru. un fruct de pădure
sînt fiinţele dragi ce-mi populează casa
plouă mărunt / mocăneşte / în ciudă aş spune
într-o tonalitate ridicolă, aproape absurdă
în peisajul în care dorm
ca-ntro fotografie veche / ca-ntr-un poem blajin
mama apucă pe un drum scurt
pe o scară fără trepte
în care doar trosnetul crengii de brad
mă mai face să tresar
în care doar o singură picătură de sânge
îmi împietreşte obrazul
schit
călător orb
pe sub brazii bogaţi în zăpadă
unde poezia se scrie singură
ca-ntr-o absidă
ca-ntr-o raclă
unde cuvintele lucrează singure (ca albinele)
doar pentru Dumnezeu
ierarhii au trupuri de zambilă (tristeţea e o nobilă artă)
bun e muntele
care duce în spate
tot zbuciumul lumii
sufletele înecaţilor
nu le mai cîntă nimeni
deznădăjduire de toamnă
ca o picătură de vin roşu
ca o picătură de sînge
pe colţul unei scrisori albastre cu mii de stoluri
de păsări migratoare
vreme de dus după vreascuri după mânătărci
după ferigi prin tablouri de iască
pelerin rătăcit la gurile dunării
într-o ceainărie cu ierburi amare
sufletele înecaţilor nu le mai cîntă nimeni
preoţii
la slujbe
poartă odăjdii de ceaţă
vînătoare
bate toaca
şi nimicul
ca un copoi
ia urma sălbăticiunii
poemul înfloreşte ca o iederă ca o ferigă
pe zidul mănăstirii
o săgeată doboară catargul lunii septembrie
un glonţ ricoşează din tabloul corăbiei
încărcate cu aur, smirnă, otrăvuri, elixiruri
şi exegeze amare
mi-e teamă să străbat fluviul în flăcări
şi abisul din inima fluturelui mort
|