Poeme
de Constantin Preda
de ce când pleci tu se face întuneric în păstrăvăriile din stele?
de ce când pleci tu se face întuneric în păstrăvăriile din stele?
de ce când pleci tu se aud focuri de armă în balcani?
de ce când pleci tu lupii din satele de munte nu mai au aer?
de ce inima mea bate, rar, în afara timpului?
de ce toate asfinţiturile sunt legate de numele tău?
de ce toate orologiile tipăresc secunde
cu mirosul părului tău fluturând?
de ce pereţii casei în care ai locuit devin pereţi de biserică, pereţi de peşteră, pereţi de pictat sfinţi?
de ce pe coala mea de scris cresc muşchi de pădure şi licheni?
de ce se sinucid cocorii în zbor?
de ce câmpurile de păpădii sunt dulci ipostazieri
ale mirărilor tale de ieri?
de ce scriu cu litere de cenuşă?
de ce am ales utopia?
de ce gura ta e o cireaşă pietroasă ce se culege abia la sfârşit
de iulie?
de ce, când pleci tu, dumnezeu plânge pe umeri goi de statui?
înălţare
dianei cotescu
nu pot să mă înalţ, să zbor mai sus de-atât
mă trag în jos aripile de lut
ce-adâncă e fântâna-n care
izvoarele ascund în ele câte-o zare
tai dunărea în lung şi-n lat, înot
să mă înalţ, să zbor mai sus decât atât,nu pot
ceilalţi cocori aflaţi şi ei în zbor
se-opresc şi plâng pe câte-o inimă de nor
nu pot să zbor mai sus, dar pot să scriu
am piept de mac, am pieptul sângeriu
ce-adâncă e fântâna care
a fost săpată într-o lumânare
nu pot să mă înalţ, să zbor mai sus de-atât
mă trag în jos aripile de lut
m-am retras în casa poeziei
m-am retras în casa poeziei
acolo unde doar dumnezeu are cheia
acolo unde inima mea plânge ca într-o ţară de sfeşnice
e o casă solidă cu pereţi transparenţi şi miros de mugur de brad
e o casă cu trepte de lumină
masa la care scriu are forma unui nor
stiloul e din romaniţă uscată
perdeaua e o văpaie de mac sângeriu
icoana casei e frumoasă ca o câmpie din copilăria mea
de ceva vreme m-am retras în casa poeziei
acolo unde, pe piscuri, doar vulturii planează
acolo unde şi izvoarele sunt imponderabile
nu mă mai poate atinge nimic
toate săgeţile ricoşează din inima mea
scrisorile îmi sunt aduse de cerbi lopătari
eu nu ţin socoteala vremii acolo unde sunt
(nici poemele pe care le scriu nu mai sunt sigur
că sunt scrise de mine)
nu sunt mai puternic decât ieri, dar mai încruntat
puţin mai dârz şi chiar mai fericit
(dacă se poate spune aşa în sihăstria mea)
am de partea mea corabia unui gând(cu care, într-o bună zi,
voi pleca pe mare)
am de partea mea tristeţea lupilor de lemn
şi frumuseţea unei femei dintr-un amurg cu munţi de sare
de aceea m-am retras în casa poeziei
tu, care nu ştii cât de mult poate să iubească inima mea,
tu, care nu ştii cât de mult poate să rabde inima mea,
nu mă mai poate atinge nici moartea
doar propria mea mulţumire
mă mai poate pune pe gânduri
nimic nu se poate compara cu tristeţea din cântecul cocoşilor de munte
nimic nu se poate compara cu tristeţea din cântecul
cocoşilor de munte
în lumina absolută a firului de grâu copt
alte dimineţi vor veni şi vor îngropa
cu lopeţi, cu cazmale de humă
hotarul acestei dimineţi
alte dimineţi vor veni şi vor acoperi
(cu fum galben, cu fum de pucioasă)
rama icoanei unde eu
cu genunchii juliţi scriu tropare despre fericire
alte dimineţi, din veacul altor literaturi,
vor veni şi vor continua, cu un sărut pe obraz,
toate ceremoniile
nimic însă nu se poate compara cu un zbor de capre negre
deasupra pădurilor de tei din inima moldovei
nimic nu se poate compara cu un gângurit de copil
la sfârşit de iulie
în lumina de biblie a unui deal cu livezi de cireşe pietroase
nimic nu se poate compara cu frumuseţea uitată
a fântânilor cu cumpeni(al căror biograf sunt)
nimic nu se poate compara cu tristeţea din cântecul
cocoşilor de munte
în lumina absolută a firului de grâu copt
rochia ta l-a citit pe homer
rochia ta l-a citit pe homer
rochia ta e mai presus de mânia lui dumnezeu
rochia ta e cel mai frumos sacrilegiu
rochia ta e o salvă de tun în republica vinului
rochia ta e o floare de murfatlar
rochia ta-cântec de orologiu
rochia ta e cel mai frumos cântec pe eşafod
rochia ta miroase a dinamită
rochia ta - venerată de zei
rochia ta - cel mai frumos psalm
rochia ta e o ţară-nflorată
rochia ta spre gloria noastră
rochia ta cântată prin sanctuare şi agore
rochia ta păzită de haite de lupi
rochia ta - steag de dinastie
rochia ta e ca un amurg de vişină putredă în bucovina
rochia ta zboară deasupra oraşului
rochia ta(ca o biografie de poet)
zboară deasupra oraşului
are ceva din măreţia murmurului unui cor antic
din albastrul de lumânare care cântă-n surdină
la priveghiul clopotarilor cu destin tragic
rochia ta alungă moartea
rochia ta aprinde felinare pe umerii statuilor
rochia ta e irepetabilă
rochia ta zboară ca-ntr-un amurg de van gogh
rochia ta uneşte toate răspântiile toate drumurile toate cărările
rochia ta are foşnet de val de dunăre spartă
rochia ta, zburând deasupra oraşului, se transformă în fulger, în trăsnet,
în epitaf de poet
rochia ta(pe cer) ia forme de nouri, de prunduri, de cruci călătoare
de munţi care plâng pe sâni de câmpii roditoare
rochia ta are-n cheutoare cel mai adânc suspin
(cel mai frumos albastru din lume)
rochia ta e o lumină de duminică, de pace de scriptură,
de floare de cireş pe care-a dormit, preţ de o clipă,
lacrima unui pui de jder
rochia ta e un basm un miracol cu miros de prăpastie caldă
deasupra pădurii de salcâmi de la ibăneşti
rochia ta şi-au dorit-o toate ţarinele
şi-cu mult înaintea lor-făuritoarele de sigilii
din calendarul aztec
rochia ta e toată literatura lumii
tatăl meu
lui vasile dâncu
tatăl meu era cel mai puternic om din sat
(în satul acela se spune că trăiau cei mai puternici
oameni din lume)
tatăl meu era frumos ca un orologiu care dă sens timpului
lumina vorbei lui era fără cusur
paşii lui erau căptuşiţi cu fulgere
fruntea lui respira lumini de cişmele
inima lui bătea dincolo de toate hotarele
tatăl meu era cel mai falnic om din sat
palmele lui, seara, la masă, miroseau a şoaptă
de scoarţă de mesteacăn, a şoaptă de mugur de brad,
a grădină cu ierburi sfinte
palmele lui(bătătorite) erau frumoase ca nişte poeme
tatăl meu era cel mai vânjos om din sat
era atât de vânjos încât, cu o singură mână,
scotea carul cu grâu din albia râului
el ajuta caii şi munţii să zboare
din respiraţia lui rândunelele-şi făceau cuib
la streaşina casei(rândunelele făcându-şi cuib, de obicei,
numai la case de oameni buni)
umărul tatei era frumos ca o margine de lan
ca o margine de lume
în inima lui cântau dropiile
pe braţele lui dormeau stoluri de vrăbii, de libelule,
de mierle, de ciocârlii, de triluri mirosind a trifoi copt
pe pieptul său creştea înaltă(până la cer) cumpăna verii
pe pieptul său creştea, vinovată, crucea câmpiei
pe pieptul său îşi făcea culcuş, cu aripi de pelin, Moartea
în satul acela se spune că trăiau cei mai frumoşi
oameni din lume
zilele mele, numai bune de coasă
zilele mele, numai bune de coasă
mă iubeşte-n cimitir doar floarea de-avrămeasă
doar ea îmi dă jungherul morţii la o parte
doar ea, lumina ei, mă ctitoreşte-n pagină de carte
doar ea pe blănuri moi de jder şi urs
culege zmeura din stelele ce-au curs
doar ea-n icoana ei de smirnă şi lumină deasă
mă cere de bărbat şi-mi face din tămâie casă
doar ea în sihăstria ei
prăşeşte cimitirul de coştrei
doar ea pe răni îmi toarnă apă vie
e o nălucă, doamne, înger, ce să fie?
doar ea mă simte-atunci când de cuvânt m-apropii
doar ea mă-mbrăţişează-n zbor de cinteze şi dropii
zilele mele, doamne, numai bune de coasă
mă iubeşte, la priveghi, doar floarea de-avrămeasă
|