în cutremur mă apropiu de scaunul Tău, Doamne,
coaja trupului meu lepădând
pe uliţele cetăţii plesneşte pielea picioarelor
nu mă mai satur să răscolesc
cotloanele timpului trăit fără Tine
limfă amară îmi curge pe frunte
şi licoare gălbuie
părăseşte glezna şi mâinile
val după val
de fereastra privirii se zdrobesc amintiri:
cum a îmbătrânit frumuseţea
şi ce nemuritoare părea!
în somn
toate sertarele minţii se răvăşesc
fiinţe legate în lanţurile memoriei
se ridică.
Aici, se pare,
toate femeile poartă numai un sân
au părul sârmos
şi zâmbetul lor
e tot mai asemeni unei clepsidre.
Doamne,
nu îţi pasă că patria mea,
Cuvântul,
e alungat din cetate de câini?!
..........................................................................
Când îţi întorci privirea spre trecut
inima, sângele
împietresc ca stâlpul de sare.
Ar mai rămâne poarta lacrimilor
suspină El or
dar mingea de foc fusese deja aruncată de înger
după mai bine de un sfert de veac
s-a întors acasă
oraşul care m-a părăsit fără o vorbă.