– Corect. Nu e ceva ce putem evita. În mai multe sensuri, vreau să spun, vom avea o atenţie tot mai mare asupra acestei teme majore – şi tehnic, pentru că vor fi schimbări şi mai spectaculoase decât cele cu care suntem obişnuiţi, şi ca subiecte de reflecţie, pentru că lucrurile sunt, aici, deja extraordinar de provocatoare. Ce va însemna, spre exemplu, condiţia umană în momentul când poţi să îţi digitizezi memoria?

– Cum e cazul cu orice e nou, există o reticenţă faţă de schimbare, o anumită întârziere reacţională. Instrumente spuneţi? Cred că acelea clasice, acele instrumente care sunt deja în posesia umaniştilor şi nu numai a lor: atenţia, spiritul critic, spre exemplu, nu pot să lipsească. Dar aceasta este şi discuţia majoră în momentul de faţă? Ce înseamnă spirit critic, ce înseamnă libertate de exprimare, în condiţiile în care negativităţi toxice respiră prin toţi porii reţelelor sociale? Unde tragi linia? Apoi: ce este adevărul în această lume? Pentru că noi avem, de acord, o noţiune de adevăr carteziană, dar „adevărurile” din această lume nouă – în care amesteci şi emoţiile, şi realităţile alternative –, nu mai seamănă cu ceea ce am învăţat de la Descartes.

– Exact, exact. Nu sunt foarte îngrijorat: cred că aceste provocări acoperă un câmp destul de larg şi el poate fi fructificat destul de bine, cu beneficii serioase pentru teoria cunoaşterii.

– Ce nu vor putea face maşinile, pixelii, noile dihănii în raport cu umanitatea, în raport cu cultura? Unde, în ce privinţe nu ne vor putea face rău?

– Potenţialul este imens. Şi în sens pozitiv, şi în sens negativ. Dar o maşină reacţionează pe baza unui algoritm. Iar algoritmul e un cod. Dacă a, atunci b; dacă faci a şi b, atunci poţi să faci c. Este ceva foarte reglat. Mă refer la codul respectiv. Ce vreau să spun e că, apropo de specia umană, ceea ce noi numim „creativitate” nu ştiu dacă poate fi imitată chiar aşa de uşor. Dar şi maşinile suportă o bază tot mai mare de date care sunt puse în ele. Şi maşina va fi tot mai eficientă, pe măsură ce creşte cantitatea şi calitatea datelor cu care ea este alimentată. Îmi place, deci, să cred că maşinile nu vor ajunge, sau cel puţin că nu vor ajunge prea curând, la această dimensiune a creativităţii umane. Pe de altă parte, progresul tehnologic este şi un proces care nu este liniar; cine ştie cum şi de unde poate să apară o „lebădă neagră”... Nu pot acum să privesc printr-un geam şi să văd o traiectorie de dezvoltare liniară; procesul acesta de dezvoltare seamănă mai mult cu un arbore, în care anumite crengi cresc, se dezvoltă, altele mor. E mult mai complex totul şi tot mai complex. Deci, şi mult mai greu de prezis, de anticipat ceea ce se va întâmpla. Să luăm un exemplu relativ recent, din realitate de data aceasta: când a venit vorba despre „primăvara arabă”, puţini se gândeau la contextul negativ, în această privinţă, unde suntem astăzi.

– Depinde cum înţelegem această formulă: a fi la sufletul cuiva. (zâmbeşte)

– Nu îmi dau seama dacă ar fi aşa ceva. Dar există sigur foarte, foarte multă imaginaţie care e deja în joc şi care se reproduce. Am fost, relativ de curând, la o prezentare despre lumea digitală la Ministerul de Externe britanic. Au acolo o unitate specializată în aşa ceva. Persoana care m-a introdus a insistat să îmi arate cum, în zona lor, aproape că au reprodus mediul care există la Google.

– Exact. Era tot acolo, totul aduseseră în Minister. Cafele, canapelele de reflecţie, totul foarte liber, foarte transparent. Cu scaunele care se roteau. Toată filozofia arhitecturală de la Google sau, în orice caz, foarte asemănătoare cu cea de acolo. Deci, au împrumutat toată acea linie de arhitectură de la Google pentru a sparge ierarhiile, pentru a descătuşa energiile creative. Ce vreau să spun? Că lumea virtuală, că locurile iconice ale acesteia amprentează aşa-zisa lume reală, chiar o modifică în sensul lor. Filozofia digitalului – care e făcut de cei cu blugi rupţi şi cu tricouri, adesea – e să fii liber în gândire şi să fii creativ. Eşti stimulat, eşti apreciat dacă vii cu o idee nouă – şi aceasta este uneori şi o problemă, din cauză că nu te gândeşti întotdeauna prea bine, prea profund la consecinţele creativităţii tale.

– Sigur că da. Şi ei, mai bine zis. Umaniştii trebuie să vină spre lumea aceasta, să o cântărească în modalităţile lor – etic, sociologic, religios şi aşa mai departe. Am avut parte de curând de un exemplu care m-a tulburat; el mi-a fost oferit de un coleg elveţian a cărui slujbă e să identifice, în companiile de profil, de înaltă tehnologie, noile tendinţe, noile provocări, inclusiv sub aspectele lor etice. Era vorba despre un proiect, despre o cercetare stipendiată de armata americană pentru veterani, veteranii fiind soldaţi care au participat la diferite campanii şi care, adesea, vin acasă cu acel sindrom posttraumatic. Ideea era: cum să poată fi găsită o metodă de tratament pentru aceştia. Ei bine, găsiseră un mecanism care îţi permitea, printr-un implant, să se blocheze sau chiar să se elimine acea zonă de memorie cu amintirile care produceau traumele. Aceasta m-a cutremurat, vă spun sincer. Cei care au găsit soluţia aceasta erau foarte fericiţi; au găsit o soluţie la o problemă reală şi gravă. Dar în momentul când faci treaba aceasta, ai creat un precedent. Sunt 100% convins de buna credinţă a celor care au făcut acest mecanism. Dar, de vreme ce poţi să ştergi acele amintiri, există atunci posibilitatea să şi adaugi unele amintiri. Vă daţi seama unde se poate ajunge? SF? Nu chiar SF, de vreme ce se poate ajunge la realitate într-un mod foarte concret. Să spunem că într-o democraţie poţi controla eventualele probleme. Dar un guvern autoritar – vă daţi seama ce fel de putere, subtilă, i se poate da pe mână? Vă daţi seama ce uşor poate să îşi calmeze, cu un implant, oponenţii politici?

– Cred că da. Mergem mult prea repede şi nu vedem multe dintre consecinţele posibile care pot decurge din această goană tehnologică. Şi la conversaţiile care au loc în lume acum şi care vor avea loc în lume pe aceste teme trebuie să vină, tot mai des, umaniştii; specialiştii în etică, specialiştii în sociologie, în psihologie. Prezenţa lor la masa de discuţie a devenit, cred, obligatorie. Mai cred şi că, şi în condiţiile în care unele dintre culoarele pe care evoluează acum umaniştii se vor îngusta sau vor dispărea, în viitor, pentru ei va fi, în alte zone, foarte mult de lucru. Pentru că trebuie să avem o înţelegere profundă a felurilor în care aceste transformări ne afectează ca indivizi, ca grupuri, ca societate. Mai e ceva de spus, ceva important cred eu: e dintr-un document care mi-a atras atenţia în mod aparte, şi anume, faptul că tehnologiile clachează, nu evoluează dacă nu sunt acceptate din punct de vedere etic de către oameni. Mă refer mai ales la cele publice, deşi, şi în privinţa celor militare lucrurile stau în bună măsură tot cam aşa.

– Teoretic şi, de altfel, şi practic, poţi să stai în afara ei. Poţi să o refuzi. Totdeauna au existat în istorie oameni sau comunităţi „anti-sistem”. Însă preţul refuzului acestei lumi noi este tot mai mare. Probabil că vor fi mereu oameni care vor vrea să stea afară sau pe margine. Dar a te sustrage va fi tot mai greu. Mă uitam recent la modul cum se face recrutarea pentru joburi, în companii, la resurse umane; am avut, de altfel, şi un student care a scris o teză chiar pe acest subiect. Ceea ce am văzut acolo e spectaculos şi, pe alocuri, uimitor în această privinţă: cum în numai câţiva ani, noile tehnologii, reţelele sociale au ajuns în hard-core-ul CV-ului unui aplicant. Ideea e că, de la an la an, avem o amprentă digitală tot mai clară, tot mai puternică. Sunt generaţii care vin cu ea, cum să zic, aproape din naştere; cresc cu ea şi nu vor putea scăpa niciodată de ea, de fapt. Dacă privim lucrurile din această perspectivă, atunci răspunsul la întrebarea dumneavoastră, foarte provocatoare, e unul mai degrabă melancolic: există tot mai puţină viaţă în afara sau dincolo de lumea digitală...

– Offline sau online? Aceasta este întrebarea?

– (râde copios) Pot să vă împrumut formularea în prezentările mele?

– E un titlul bun şi pentru o teză, pentru un studiu. Aici lucrez eu în ultimii ani foarte intens, de fapt: anume, cum să facem astfel încât să convertim influenţa noastră online în influenţă offline. Nu văd, sincer, un răspuns convenabil la această problemă lucrând cu o disjuncţie: pentru că lucrurile sunt din ce în ce mai greu de despărţit, între cele care ar ţine de online şi acelea arondate offline-ului. Răspunsul stă în managementul acestui hibrid – e o lume nouă, amestecată. Nu prea mai ai cum să stai 100% offline, pentru că pierzi foarte mult. Pe de altă parte, digitalul creează, uneori, o impresie falsă în privinţa influenţei tale reale. Sau în chestiunea performanţei reale de care eşti capabil. Structura hibridităţii, configuraţia ei, proporţionalizarea ei: aici va fi miza în viitor. Aici se va face, din calibrări, din reglaje fine, diferenţa. Nu există reţete la acest moment – şi în această privinţă avem multe de trăit, multe de experimentat, mult de greşit. Nu vom deschide nişte uşi importante doar cu 10 sau cu 1000 de like-uri, dar, pe măsură ce trece timpul şi intrăm tot mai mult în lumea digitală, nici fără aceste like-uri. Apropo, pe zona de negociere, inteligenţa artificială, prin device-urile care ţin de aceasta, face progrese realmente spectaculoase.