Ascultă-mă
dar nu cu urechea,
ci cu sexul lipit de textul prin care respir...
Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat, dar
nu orice purtător de penis e bărbat, după cum
nu orice purtător de pix e critic literar
pisicile nu sunt toate la fel în întuneric
unele mai blânde zgârie rău
altele rânjesc doar (cele de Cheshire)
iar altele bătrâne fac zeama bună
dar, de cele mai multe ori,
precum oul care dă lecţii de gătit găinii
aşa caută critica de azi târtiţa poeziei de ouă
căci, vai, nu orice critic literar are pix
(nu orice pix zgârie rău)
unii critici au sex
iar sexul lor latră pe Lilit, târfa
Lilit râde în somn căci
Ce naşte din poezie critici literari mănâncă
Introducere
Odă mie însămi
-Cine eşti tu?
-Sunt Lilit. Lilitu
Cartea a doua nu e cine ştie ce
În ea veţi face cunoştinţă
cu ce a mai rămas din
personajul numit Laura
o versiune adăugită, peticită
şi îmbunătăţită
Deci, eu, Laura,
scriu
înşir cuvinte în mansarda mea
de pe Căderea Bastiliei
alături de partenerul meu neobosit
şi negrăitor, gândacul gânditor pe nume
Gândac Gândescovici Raskolnikov
El stă în chiuveta mea care picură
iese prin instalaţia de scurgere
şi aşteaptă
aşteaptă să îl observ
să îmi fie frică şi greaţă
(Gândescovici are peste 5 centimetri lungime)
atunci Gândescovici zâmbeşte pe sub elitre
şi gândeşte: Eu sunt îngeraşul tău
eu îţi voi lua cuvintele oarbe de lăbuţă
eu ţi le voi purta în jos
prin instalaţia de scurgere
până în casele oamenilor
eu ţi le voi sălta spre urechile
şi decolteele gospodinelor,
spre urechile intelectualilor
Mansarda ta va fi un focar de cultură
Eu voi ieşi prin fiecare canal şi fiecare robinet,
voi lipi abţibilduri cu chipul tău
iar cuvintele tale mă vor urma cuminţi,
ţinându-se de lăbuţe să nu se piardă
şi nu, tu nu vei fi o simplă statistică
atunci când vei muri,
tu vei ajunge în Dicţionarul Scriitorilor,
şi în manualele alternative,
în ştirile de la ora 5,
şi chiar în Times şi Sunday News
iar de acolo, ţup!
în subconştientul colectiv.
Şi viaţa ta nu va fi degeaba
nimic nu va fi degeaba
aliluia aliluia aliluia...
Ascultă.
Aşa reflectam eu în timp ce
mă plimbam pe străzile prăfuite ale oraşului
(mint când spun că străzile sunt prăfuite
de fapt, inventez,
ca să nu-ţi dai seama că sunt atât de căzută în mine
încât nu mă uit nici la străzi, nici la cer, nici la oameni
nici măcar la tine cel care mă citeşti,
probabil, simţi incertitudinea prezenţei mele,
te plictiseşti
şi aştepţi degeaba să încerc să te cuceresc prin clasicele figuri de stil...)
Chiar acum, creierul meu scrie,
corpul meu nici nu e aici,
paşii îmi duc inconştient sacul de oase şi grăsimi organice
prin zig-zagul supermagazinelor,
sufletul meu stă însă aplecat asupra lui însuşi,
ca atunci când te apleci să bei apă dintr-o fântână,
te vezi pe tine în ea
şi rămâi tâmpit, ca Narcis,
Dar sufletul meu e departe de a se extazia
de netezimea obrazului său,
sufletul meu e orb
şi trebuie să se pipăie cu degetele pentru a se cunoaşte,
îşi tatonează încet, cu tentaculele,
fiecare centimetru al epidermei, căutând spărtura
pentru că trebuie să fie o spărtură în fundul vasului,
altfel de unde apa din cală,
de unde oscilaţiile periculoase ale navei, gata să se abandoneze îmbrăţişării furibunde a valurilor,
de unde fuga îngrozită a şobolanilor lucidităţii,
care preferă să se înece decât să însoţească o astfel de corabie bolnavă (nu beată, din păcate, nu beată).
Rana cauza bolii spărtura mare
prin care conştiinţa mea îşi poate trece cu uşurinţă pumnul, fluierând a pagubă,
credem că a fost făcută de ochii lui albaştri
de ochii lui mirosind deocheat a D.H. Lawrence
STOP!
Ştiu. Cuvintele mele nu au reuşit să înşface ideea.
Lasă ideea. De unde au apărut iar ochii?
Şi de ce sunt albaştri?
Şi cine eşti tu?
Sunt Lilit. Lilitu.
Lilitu? Ce s-a întâmplat cu Laura?
Atunci Laura se trezi din somn.