PC-ul pe care îl regăsiţi în titlul acestui scurtissim eseu nu vine de la „personal computer”, ci de la „politically correctness”; deci, de la corectitudine politică. „Pe sistem PC” este, între altele, modalitatea deosebit de ingenioasă prin care un autor american – cu mai mulţi ani în urmă, atunci când tarele acestei catastrofe pentru umanism şi pentru umanitate care este corectitudinea politică nu erau încă atât de strident vizibile – a reuşit, sarcastic, pedagogic, captivant, să reformuleze câteva dintre marile basme ale omenirii. Le avem şi în româneşte; mai corect spus, le avem din nou şi în româneşte, pentru că volumul la care face trimitere cronica de faţă a mai fost (acum aproape 15 ani) publicat la noi. De fiecare dată la editura Humanitas; mai întâi, în 2005, într-o colecţie care, cred, ne lipseşte foarte mult astăzi – „Râsul lumii”, sub tutela lui Radu Paraschivescu. Cartea se cheamă Poveşti corecte politic de adormit copiii, iar autorul ei este James Finn Garner. În privinţa „casetei tehnice” a acestei apariţii editoriale mai este, poate, de spus că la originea cărţii (re)apărute la noi la Humanitas stau, de fapt, în limba engleză, trei mici volume: Politically Correct Bedtime Stories, Once Upon A More Enlightened Time şi Politically Correct Holiday Stories; primul dintre aceste volume a avut vânzări de peste 2, 5 milioane de exemplare –, toate trei fiind legate, desigur, de o „producţie” spectaculoasă de ironie la adresa corectitudinii politice.

Cum sună, aşadar, în limbajul corect politic, poveştile din această carte? Iată, „ciupitativ”, ca să spunem aşa, ce ton are cea care deschide (şi o face în haine de gală) acest volum: anume, „Scufiţa Roşie”. Ştim – nu-i aşa? – despre această poveste, măcar aşa, în mare, cum e ea „în original”, nealterată de directivele noilor comisari de inspiraţie sovietică ai gândirii, aşa cum sunt militanţii PC (tentaţia primă a fost să folosesc termenul de „miliţienii PC” şi nu ştiu dacă ar fi fost neapărat un exces...).Însă, în registrul PC, „Scufiţa Roşie” e – cum altfel? – „o tânără persoană”. Nu o fetiţă, pentru că, ştim de la catehismul PC, că e mai „indicat” să ne referim la gen cu prudenţă şi că sexul (acela din buletin, nu altul anume!) e sau ar fi mai bine să fie o chestiune de „opţiune culturală”. Aşadar, „tânăra persoană” care este Scufiţa Roşie, într-o zi (într-o bună zi...), rugată de mama ei, acceptă să ducă bunicuţei un coş „cu fructe proaspete şi apă minerală” – fructe eco, bineînţeles! Cronicarul are, în legătură cu aceasta, o mică mirare – ea se referă la prezenţa „apei minerale” –, dar pesemne că data la care a fost (re)scrisă această poveste explică această inedecvare corect-politică; acum 15-20 de ani nu se făceau diferenţe atât de radicale între apa plată şi apa cu bule. Să trecem, prin urmare, mai departe. „Tânăra persoană” acceptă, deci, această sarcină, nu pentru că ar fi „o treabă de femeie”, ci, desigur, fiindcă în felul acesta, dând curs unui impuls generos, „îşi stimulează dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la comunitate”.

Scufiţa, pardon, „tânăra persoană” ia coşul şi intră în pădure – un prim pas, nu-i aşa, pentru a-şi „dezvolta sentimentul de apartenenţă la comunitate”. Nu se teme de ceea ce spun unii oameni că ar însemna această pădure; nu ar avea cum, de vreme ce are „suficientă încredere în sine şi în sexualitatea ei crescândă” şi nici nu e deloc dispusă să cedeze unor clişee de sorginte, poate, freudiană.

Intră în pădure şi dă, normal, ca în povestea clasică, peste lupul cel fioros şi viclean. Când e acostată de acest fioros & curios animal, „tânăra persoană” dezvăluie, cu încredere în sine la purtător, scopul şi durata vizitei în pădure: ea spune că se află în trecere şi că duce cu sine câteva „snackuri sănătoase” (neapărat sănătoase!) pentru bunicuţa ei – o bunicuţă „care, cu siguranţă, este absolut capabilă să-şi poarte singură de grijă ca orice adult ajuns la maturitate”.

Când lupul îşi face datoria şi o anunţă pe Scufiţă că pădurea nu e chiar cel mai sigur loc pentru fetiţele care se plimbă singure – de fapt, ştim acum cu toţii, „pe tânăra persoană” –, fetiţa care duce snack-urile sănătoase îl acuză, prompt şi sigură pe sine, pe acesta, că emite o „remarcă sexistă extrem de jignitoare”. Dar, întrucât lupul este, în aprecierea Scufiţei, un „marginal” – el e o fiinţă care trăieşte singură, ascunsă, aproape în izolare – întrucât remarca sa este, nu-i aşa, una a cuiva „proscris de societate”, remarca sexistă este de pus în paranteză. Şi atunci, normal, „tânăra persoană” merge mai departe!

La fel face şi lupul – merge mai departe, dar altfel decît Scufiţa. Pentru că este un proscris, aceasta presupune şi un avantaj – anume, se poate mai uşor dezbăra de „clişeele înrobitoare, tributare modului de gândire tipic occidental,liniar”. Prin urmare, găseşte o scurtătură. Ajunge mai repede la casa bunicii, o haleşte – ceea ce este în perfect acord şi perfect valabil – deci, nici un comentariu în plus pe tema aceasta! – cu statutul său de carnivor. Sătul şi dezinhibat, rupând cu o întreagă tradiţie, care separă drastic masculinul de feminin, ia cămaşa de noapte a bunicuţei şi se bagă, val-vârtej, în pat.

Acolo, în pat adică, la orizontală cum ar veni (ce concept demodat şi opusul acestuia – „verticala”! ) – îl găseşte tânăra persoană care s-a arătat, cu încredere mare în sine, dispusă să livreze câteva snack-uri fără sodiu şi fără grăsime – „ca expresie a respectului faţă de rolul tău de matriarhat înţelept şi preocupat de binele celorlalţi”.

Urmează dialogul despre nas, gură, urechi – unul la finalul căruia, lupul, exasperat de viziunea critică a Scufiţei, îi răspunde – riscant pentru un „centrist”, dar perfect scuzabil pentru un marginal cum e el! – că e mulţumit cu sine, de ceea ce este şi de cine este. Scurt pe doi! Şi dă să sară pe tânăra persoană – ca să o devoreze, în perfect acord cu sine, nu pentru altceva (deci, să nu suprainterpretăm!).

Faţă cu un asemenea gest, Scufiţa Roşie dă să ţipe; nu pentru că se teme, ci cumva din datorie, mai ales pentru că lupul cel marginal „îi invadase spaţiul personal”. Se întâmplă însă că prin zonă trece nu, nu un pădurar, ci un „tehnician de combustibil lemnos”. Dacă vi se pare că e totuna, atunci să avem pardon! Pădurar sună marginal, rasist! Prin urmare, prin zonă trece un „tehnician de combustil lemnos”. Unul care, intrigat de comportamentul neadecvat al lupului, dă să îl neutralizeze pe acesta. Doar că, spre surpriza sa, Scufiţa Roşie – tânăra persoană, de fapt – are replica la ea şi îl pune imediat la punct pe băgăreţul tehnician de combustil lemnos. E prea savuroasă ca să nu fie redată in extenso:

„Auzi, să dai buzna aici ca un om de Neanderthal, agitându-ţi arma şi lăsând-o să te exprime! Exclamă Scufiţa. Obsedatule! Specimenule! Cum îndrăzneşti să presupui că o femeie nu e în stare să-şi regleze singură conturile cu lupul, fără a fi nevoie de intervenţia unui bărbat?!”

Cum se termină povestea? Se termină în aceeaşi notă PC. Nu o reproduc aici – puţină curiozitate în plus nu cred că strică.

Să mai spunem că, alături de „Scufiţa Roşie”, autorul ne mai regalează – aceasta, desigur, dacă menţinem la îndemână rezerve serioase de umor – şi cu următoarele poveşti, mai toate faimoase, toate rescrise pe unul dintre calapodurile posibile PC, unele cu titlu uşor schimbat, aşa cum se poate constata: „Hainele noi ale împăratului”; „Cei trei purceluşi”; „Rumpelstilskin”, „Cei trei ţapi Gruff codependenţi”: „Sălăţica”, „Cenuşăreasa”, „Albă-ca-Zăpada”, „Puiu’ mic”, „Prinţul broscoi”, „Jack şi vrejul de fasole”, „Cântăreţul din Hamelin”; „Hansel şi Gretel”, „Greierele şi furnicul”, „Prinţesa şi bobul de mazăre”, Micuţa entitate sereniană”, „Ţestosul şi iepurele”, „Motanul încălţat”, „Persoana adormită de o frumuseţe peste medie”, „Şoricelul urban şi şoricelul periferic”, „În ajun de solstiţiu”, „Frosty, creatura de zăpadă”, „Spărgătorul de nuci”, „Rudolf, renul hiperdezvoltat nazal”, „Colind de Crăciun”.

În fine: luate în serios şi citite cu mare atenţie, aceste poveşti „de adormit copiii” îl pot ţine cât se poate de treaz pe cititorul potenţial. Mai mult chiar: îi pot face, cum se spune, „părul-măciucă”, pentru că, deşi se părea că, la un moment dat, e mult de râs, modalităţile PC (ironizate şi , deopotrivă, puse la lucru şi în acest volum) de a rescrie replici, poveşti, cărţi, realităţi au produs, deja, numeroase monstruozităţi. Ceea ce e, în fond, teribil de grav, de îngrijorător. Dincolo de aceasta, aşa cum ne îndeamnă, subtil, şi cartea de faţă, poate că este încă de pariat pe râs – pe un râs şi un umor care pot fi, în cele din urmă, salvatoare.