a. O criză – care provoacă închideri de mai multe feluri – poate aduce oportunităţi relevante (dacă nu chiar decisive) pentru sisteme de gândire vechi şi (mult) verificate în timp.

ă. Nu am greşi dacă am spune că, în actuala criză care are la bază pandemia coronavirusului, stoicismul – în calitatea acestuia de curent de gândire, dar mai ales de filosofie practică – are parte de un supliment de atenţie; nu am greşi, dar nu ar fi întrutotul corect. În realitate, atenţia (binemeritată) acordată stoicismului nu e efectul unui asemenea accident la scara istoriei (aşa cum e această criză: un regretabil accident la scara istoriei), ci datează de mai mult timp. Mă grăbesc să salut această stare de fapt(e), fiindcă ea face dreptate unui curent filozofic realmente remarcabil.

â. Vom şti mai bine ce e stoicismul – şi vom fi cu mult mai drepţi în raport cu acesta şi, în mare, în raport cu trecutul nostru bun (chiar dacă, în cazul de faţă, atât de îndepărtat) – dacă vom face efortul de a îndepărta pojghiţa privilegiată de sens care s-ar forma, prin repetiţie şi (da!) prin superficialitate, pe acest termen în contemporaneitate.

b. „Aşa cum e înţeles în mod comun, stoicismul este doar o trăsătură de personalitate: este duritatea mentală sau abilitatea de a îndura durere şi adversităţi fără a te plânge” – citatul e un decupaj mic şi elementar dintr-o carte dedicată stoicismului. Îmi vine să spun: stoicismului adevărat. Este carte pe care, de altfel, o survolează textul de faţă.

c. În mod fundamental & originar, stoicismul a fost: a) o şcoală de filozofie greacă; b) o formă de filozofie practică (practică – aşa cum, în antichitate, erau multe asemenea şcoli de gândire faimoase).

d. Şi, tot în privinţa diferenţelor esenţiale dintre ceea ce înţeleg azi prin acest termen şi ceea ce era el la origine: azi înlăturăm ferm dimensiunea emoţională când vorbim de stoicism; cei vechi nu făceau una ca asta, emoţia fiind materie de bază pentru reflecţiile şi pentru exerciţiile pratice asociate stoicismului. Asumararea sau amputarea emoţiei are, pentru fiecare dintre cele două opţiuni, consecinţe psihologice distincte.

e. Cartea din care am selectat micul pasaj de mai sus se intitulează Cum să gândeşti ca un împărat roman. Ea este dedicată filosofiei stoice a lui Marcus Aurelius, cel mai înalt reprezentant al acestei forme aparte de gândire; un – se ştie prea bine – împărat roman, mult iubit, spre deosebire de mulţi alţii.

f. Nu putem pune pe seama unei simple coincidenţe faptul că, alături de Epictet şi de împăratul roman Marcus Aurelius, un al treilea nume de mare rezonanţă pentru construcţia şi consolidarea gândirii filozofice de tip stoic a fost un om care ştia – inclusiv din proprie experienţă – foarte multe despre condiţia de sclav. Şi anume: Seneca.

g. Şi nu e nicidecum o întâmplare – nici un truc retoric, nici o mică tactică de a umple spaţiul – evocarea acestui nume: al lui Seneca. Volumul despre stoicism Cum să gândeşti ca un împărat roman a apărut în limba română chiar la editura... Seneca.

h. Seneca e editura – prima editură verde (sensul acestui termen e unul, se înţelege, ecologic) – la care apar lucrări clasice şi moderne dedicate gândurii stoice. Volume ale lui Seneca sunt deja de referinţă. Cartea de faţă – despre Marcus Aurelius, cel a cărui gândire e în consonanţă cu cea a lui Seneca – este una dintre cele mai recente apariţii ale acestei case editoriale.

i. Un link către, în mod cert, o lume bună, aşa cum este lumea cărţilor care ne vin de la editura Seneca nu e niciodată de prisos. Acesta, de pildă: https://www.edituraseneca.ro/

î. Autorul neobişnuitei cărţi despre gândirea stoică şi mai ales despre sistemul de gândire al lui Marcus Aurelius este Donald Robertson. Filozof, dar şi psihoterapeut, Robertson e specializat în stoicim şi, deopotrivă, în Terapia Cognitiv-Comportamentală (abrevierea în engleză, CBT). E autor al mai multor lucrări despre CBT, dar şi al unor cărţi despre rezilienţă şi stoicism. De asemenea, la subdiviziunea „stoicism” a siteului medium.com publică în mod regulat articole despre stoici, stoicism şi CBT – audienţa acestor texte este realmente ieşită din comun.

l. Cum să gândeşti ca un împărat roman e, adânc şi aplicat, o lucrare de cea mai bună calitate de(spre) filozofie – filozofia stoică în cazul de faţă, cu focus îndreptat asupra unui exponent ilustru al acesteia –, dar e, deopotrivă (şi, de aici, aprecierea de mai sus: neobişnuită), şi una care altoieşte acest fel de a gândi şi a acţiuna exact pe calapodul CBT (Cognitive Behavioral Therapy).

j. „Ochii mei au fost deschişi către o comoară de practici spirituale, ascunse în literatura filozofiei antice greco-romane, care au fost în mod clar create pentru a-i ajuta pe oameni să îşi depăşească suferinţele emoţionale şi să dezvolte un caracter mai puternic”, notează Robertson în capitolul în care rezumă, în cheie personală, una dintre marile întâlniri din viaţa sa – cu gândirea de tip filozofic.

k. Şi mai exact – întâlnirea cu grecii antici, cu Socrate şi Platon în mod inevitabil, dar mai ales cu o şcoală de gândire derivată din ceea ce făceau cei doi iluştri gânditori (precum şi numeroşii discipoli ai acestora): „în particular, şcoala stoică s-a preocupat de aspectul practic al filozofiei socratice nu doar prin dezvoltarea unor virtuţi ca autodisciplina şi curajul (ceea ce am numi independenţa emoţională), ci şi prin utilizarea extensivă a exerciţiilor psihologice”.

l. În mod aparte, povesteşte Robertson, în exerciţiul personal de instrucţie cu soft specific stoic, a existat o tehnică anume – o tehnică de tip stoic, la origine – care „a mers şnur” cu apetenţa şi abilităţile sale în direcţia CBT: şi anume, „privirea de deasupra”.

m. „Privire de deasupra” – cum îi spun filozofii, Pierre Hadot, unul dintre marii pedagogi moderni ai filozofiei antice, în mod special – sau, cum se spune în literatura modernă de psihoterapie, „self-help”.

n. Iată cum descrie Robertson această întâlnire dintre filozofie (filozofia antică) şi psihologie, în fapt, un moment personal de filozofie practică: „această tehnică implică imaginarea evenimentelor ca şi cum ar fi văzute de zeii din vârful Muntelui Olimp, poate. Lărgirea perspectivelor induce adeseori o senzaţie de seninătate emoţională. Pe măsură ce o practicam eu însumi, am observat, precum Hadot, că pune laolaltă o serie de teme centrale din filozofia antică. Am descoperit, de asemenea, că este uşor să o transformi în instrucţiuni pentru meditaţie ghidată”.

o. Momentul rezumat mai înainte – acela al conştientizării declinărilor în realitatea contemporană a uneia dintre tehnicile de mare subtilitate psihologică şi cu recurenţe numeroase în practicile filozofice antice – este doar unul din foarte multele cârlige care l-au legat, foarte solid, pe Donald Robertson de tipul de gândire practică filozofică de tip stoic şi care l-au făcut pe acesta să devină unul dintre cei mai influenţi şi mai şarmanţi avocaţi contemporani ai cauzelor de tip stoic. Pentru că, între altele, şi cu rezultate notabile, Robertson e şi aceasta: unul dintre marii promotori ai actualităţii stoicismului.

p. Stoicismul are, la origine, în pledanţii, teoreticienii şi practicienii săi, oameni de condiţii sociale foarte diferite. Am putea spune – având în minte numele de cea mai mare notorietate care au forjat această şcoală de gândire (în timp: desfăcută, la rândul ei, în mai multe sub-curente filozofice) – că stoicismul e gândit, asumat şi practicat şi de oameni liberi, şi de cei neliberi. Şi de sclavi, şi de împăraţi.

q. A gândi în dialog despre stoicism în imediata apropiere a ceea ce ne-a rămas – în chip aproape miraculos am putea spune, fiindcă de la toţi stoicii care au scris şi gândit relevant în antichitate se apreciază că au putut fi salvate în jur de 1% din „texte” – de la Marcus Aurelius e, aşadar, în mai multe feluri, pur şi simplu o cale regală de a intra în acest univers de gândire practică excepţional.

r. În cuvintele lui D. Robertson, această cale regală e echivalentă unei „priviri în sufletul” unui împărat.

s. O privire în sufletul unui împărat-stoic de la care putem învăţa: „un simţ al direcţiei în viaţă, cum să faceţi faţă dificultăţilor, cum să învingeţi furia din voi înşivă, să vă temperaţi dorinţele, să experimentaţi surse sănătoase de bucurie, să înduraţi durerea şi boala cu răbdare şi demnitate, să arăţi curaj în faţa anxietăţilor, să gestinaţi pierderea celor dragi şi chiar să vă confruntaţi cu propria moarte, în timp ce rămâneţi netulburaţi ca Socrate”.

ş. Marcus Aurelius e/ poate fi, aşadar, un învăţător suprem, un pedagog regal, dar şi un model comportamental impecabil.

t. Primul capitol al acestei cărţi e despre moartea unui împărat – a lui Marcus Aurelius.Nu e o întâmplare această opţiune – e una dintre cele mai mari provocări posibile pe care o are de înfruntat un om, orice om. Şi, totodată, una dintre marile teme ale gândurii de tip stoic.

ţ. „Să înveţi cum să mori, potrivit stoicilor, înseamnă să te dezveţi de a fi sclav” – afirmaţia, deloc uşor de înţeles în cadrul ei, adecvat, originar, este a lui D. Robertson.

u. Gânduri către sine – una dintre marile cărţi de înţelepciune ale omenirii –, lucrarea păstrată de la Marcus Aurelius, ne dă un ghidaj sofisticat despre cum e cu putinţă această, deloc uşor de obţinut, eliberare din condiţia de „sclav”.

v. Din nou, deloc întâmplător, finalul cărţii Cum să gândeşti ca un împărat roman – un final care e markerul suprem al unei tehnici de discurs des utilizată de autor în această lucrare: o ridicare sistematică de la particular la principiu – e tot despre moarte.

w. De data aceasta, nu despre o moarte anume, fie ea şi a unui împărat, ci despre moartea şi vederea de deasupra. E unul dintre cele mai tragice, mai e emoţionante capitole ale cărţii. E descrierea unui fel – dintre multele posibile – de a imagina moartea, de pe poziţiile stoicismului. E un fel de a vorbi, în cel mai propriu limbaj stoic, despre moarte.

x. Cum să gândeşti ca un împărat roman e, aşadar, o carte despre un om şi o minte extraordinare, despre un curent de gândire cu mult mai complex decât capcana de locuri comune în care e acum prizonier termenul care îl desemnează, e o carte despre viaţă şi despre cum se poate privi (şi accepta) moartea. Dar şi despre etică şi virtuţi – despre cele patru virtuţi cardinale din antichitate, în mod aparte: înţelepciune, curaj, dreptate, moderaţie.

y. De asemenea, e o carte care conţine şi acest mesaj = care dă seama despre o mutaţie esenţială: de a redeveni, cumva, „războinici ai minţii”. Sensul acestei sintagme devine mai limpede împreună cu contextul din care a fost extrasă. Şi anume, acesta: „dacă filozofii antici erau veritabili războinici ai minţii, omologii lor moderni erau veritabili bibliotecari ai minţii, mai interesaţi să conecteze şi să organizeze idei, decât să pună filozofia la lucru în viaţa de zi cu zi ca practică psihilogică”.

z. Un ultim – şi, dacă mi se permite, cât se poate de practic – detaliu care are legătură cu autorul acestei cărţi şi cu actualitatea gândirii de tip stoic: Donald Robertson e (şi) unul dintre „stâlpii de bază” ai unei asociaţii foarte importante pentru filozofia practică de astăzi – Modern Stoicism. Siteul (foarte bogat) al acesteia: https://modernstoicism.com/