a. Să salutăm, înainte de orice, revenirea editorială pe piaţa de carte de limbă română a unei mari gânditoare a lumii şi a Europei: Chantal Delsol. Debutul la noi în volum s-a petrecut acum fix două decenii: la Polirom a apărut volumul Ideile politice ale secolului 20. În primele luni ale acestui an a fost publicată, la editura Spandugino, o carte a aceleiaşi autoare, cu titlul complet, cât se poate de incitant, Sfârşitul creştinătăţii. Inversiunea normativă şi noul timp.
ă. Cine este Chantal Delsol? Iată: (n. 16 aprilie 1947) este profesor emerit al Universităţii Paris-Est Marne-La-Vallée, preşedinta Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din cadrul Institutului Franţei şi fondatoarea Institutului «Hannah Arendt» (fostul Centru de Studii Europene). Discipolă a gânditorului Julien Freund, a studiat Istoria Artei şi Filosofia la Lyon, iar apoi şi-a susţinut teza de doctorat la Sorbona (1982), ocupându-se de «Tiranie, despotism şi dictatură în Antichitatea greco-romană». Este autoarea unei opere impresionante, care cuprinde studii de filosofie, eseuri şi romane. Scrierile sale subîntind o tematică vastă, din domenii precum ştiinţele politice, filosofia istoriei, sociologia mentalităţilor, istoria ideilor, relaţiile internaţionale şi geopolitica europeană, fiind traduse în peste douăzeci de limbi. Totodată, este o prezenţă publicistică foarte preţuită, atât în paginile revistei Valeurs actuelles (1997-2017), cât şi prin editorialele din Le Figaro (începând cu 1995).
â. Portofoliul auctorial al lui Chantal Delsol este cu adevărat impresionant. Selectiv: Le Pouvoir occidental (1985), La Politique dénaturée (1987), Les Idées politiques au XXe sičcle (1991; Ideile politice ale secolului XX, Editura Polirom, 2002), LÉtat subsidiaire Ingérence et non-ingérence de lÉtat, le principe de subsidiarité aux fondements de lhistoire européenne (1992), Le Principe de subsidiarité (1993), Démocraties: lidentité incertaine (1994), LAutorité (1994), La Grande Europe? (1994), LEnfant nocturne (1995), Histoire des idées politiques de lEurope centrale (1998), La Haute Figure du sujet essai sur le jeune collectivisme (2000), Éloge de la singularité: essai sur la modernité tardive (2001), La République, une question française (2002), Matin rouge (2005), Quest-ce que lhomme? Cours familier danthropologie (2008), Lâge du renoncement (2011), Populismes: les demeurés de lhistoire (2015), La haine du monde. Totalitarismes et postmodernité (2016), Un personnage daventure. Petite philosophie de lenfance (2017), Le Crépuscule de lUniversel (2020).
b. O notă aparte care include şi o reverenţă, totodată, pentru o performanţă lingvistică remarcabilă: ediţia românească a Sfârşitului creştinătăţii beneficiază de traducerea suplă, rafinată, excelentă a lui Teodor Baconschi. Eseistul, teologul şi fostul diplomat semnează, de altfel, şi un excelent eseu de însoţire pentru textul originar.
c. Un accent numai, pentru început: despre autoarea cărţii pe care a tradus-o în româneşte, T. Baconschi notează că se dovedeşte a fi o personalitate fermecător persuasivă în întreaga sa desfăşurare.
d. Volumul cu eseul în limba română e publicat, aşadar, la Spandugino, în colecţia Perpetuo veţi şi vom găsi aici, în această colecţie luminoasă, şi alte cărţi legate de nume care (ne) pun serios şi fertil pe gânduri: spre pildă, un Nuccio Ordine, un Marcel Gauchet sau un Jacques Maritain.
e. Sfârşitul creştinătăţii face parte, între altele, din specia numită inspirat cândva a micilor mari cărţi. Are puţin peste 100 de pagini, dar sunt dense, adesea elevat polemice, scrise cu luciditate, dar şi din interiorul unui stil de viaţă care asumă credinţa.
f. Sunt, în aceeaşi linie de observaţii generale, pagini care descriu un trecut fabulos, pentru a înţelege mai bine ceea ce (ni) se întâmplă acum şi pentru a fi mai bine înarmaţi lăuntric în ceea ce vor fi, deopotrivă, pacea şi războiul viitorului.
g. O nuanţă importantă care priveşte spaţiul public românesc (inclusiv în acesta mai ales, nu exclud pentru că ar fi nefiresc să o fac şi imensa zonă a cultelor, a practicilor şi a dezbaterilor cu problematică religiosă): Sfârşitul creştinătăţii e scris de o catolică practicantă, cu ţintă mai ales pentru lumea catolică din Vest. Într-un fel, observaţiile şi concluziile, numeroase, pe care ni le propune Chantal Delson vin din viitor spre lumea estică, inclusiv spre lumea românească, şi, nu am nicio îndoială, le vom ajunge din urmă.
h. Ce este Sfârşitul Creştinătăţii? Foarte simplu spus: e finalul unei civilizaţii care numără 16 veacuri (394 bătălia de la Râul Rece până spre jumătatea secolului al XX-lea, odată cu succesul celor care susţin avortul, consideră Chantal Delsol).
i. E un sfârşit evident, o moarte izbitoare? Nu chiar. E o transformare majoră produsă în epoca noastră, căreia trebuie să îi adăugăm, şi ca principiu explicativ, termenul de agonie.
î. Pentru că moartea Creştinătăţii nu este nici pe departe o moarte subită. De altfel, cu mici excepţii, civilizaţiile nu au parte de o moarte subită: ele se sting puţin câte puţin, în succesive convulsii. De două secole, Creştinătatea se zbate să nu moară şi tocmai aici se manifestă agonia sa emoţionantă şi eroică.
j. De altfel, această agonie prelungită şi eroică mai stă ca argument şi pentru altceva, consideră Delsol: incredibila energie cu care cultura creştină se luptă, de două secole, pentru a nu muri, dovedeşte pe deplin că ea a format, realmente, o lume coerentă sub toate aspectele vieţii: o lume numită Creştinătate.
k. Există în acest tablou, ne mai spune Chantal Delsol, numeroase formule de ajustare ale agoniei creştinismului... Creştinătăţii. Însă ele sunt, gânditoarea din Franţa e tranşantă încă o dată, ajustări cu iz de trădare.
l. De ce? Din acest motiv, în mod fundamental: creştinismul este iremediabil condamnat să deteste o modernitate care-i respinge principiile de bază: adevărul, ierarhia, autoritatea şi constrângerea.
m. Vom vedea acest conflict ba chiar mai mult: vom vedea caricatura plină de tragedii a acestui conflict structural în ceea ce e deja omologat în limbajul de specialitate drept religii politice.
n. Agonia sau cum s-au petrecut lucrurile e prima mare secţiune a acestei mari cărţi mici. O a doua e despre Inversiunea normativă, despre unele dintre consecinţele, dintre cele mai vizibile, pe care la aduce cu sine prăbuşirea civilizaţiei Creştinătăţii. O a treia despre inversiunea ontologică.
o. Intervalul în care se consumă această agonie e un imens câmp de luptă între Vechiul Timp, al Creştinătăţii, şi Noul Timp, al filosofiilor păgâne. Pe de o parte: faimoasa dezvrăjire a lumii s-a trezit, ea însăşi, dezvrăjită. Sfârşitul Creştinătăţii nu este urmat de ateism şi de nihilism, ci de noi mituri şi idealuri.
p. Pe de altă parte, nici civilizaţia, nici morala nu se încheie odată cu Creştinătatea. Ambele se reorientează şi urmează căi nebătute.
q. Sfârşitul Creştinătăţii înseamnă, în mod fundamental, şi aceasta: nu trăim acum o pogorâre în iad şi nici pierderea completă a ceea ce defineşte umanitatea. Este, mai curând, vorba despre o schimbare de paradigmă pe care o putem socoti radicală şi discutabilă , dar care pledează, nu mai puţin, pentru alte principii, perfect onorabile.
r. Trebuie să mergem, neapărat, la sensul literal al cuvântului revoluţie pentru a înţelege, mai bine, ceea ce (ni) se întâmplă e o întoarcere ciclică, o revoluţie!
s. E, cu alte cuvinte, o revoluţie care se desfăşoară în cele două domenii fondatoare ale existenţei umane: morala şi ontologia. Mai limpede: suntem deopotrivă subiecţii şi actorii unei inversiuni normative; şi ai unei inversiuni ontologice. Cu alte cuvinte, preceptele morale şi viziunea noastră despre lume cu tot cu locul nostru în această lume sunt pe punctul de a se răsturna.
ş. Inversiune (morală & ontologică), deci schimbare de paradigmă!
t. Detaliat şi, totodată, sursă de depresii, nedumeriri, anxietăţi: dacă prin paradigmă înţelegem arhitectura unor principii coerente, care guvernează morala, moravurile şi legile unei societăţi, atunci putem spune că pe mâna democraţiei postmoderne civilizaţia occidentală este pe punctul de a trece astăzi la o nouă paradigmă. Inversarea moravurilor profilează nişte societăţi diferite, iar trecutul, chiar recent, a devenit un tărâm străin.
ţ. Există mai multe niveluri în care operează referinţele şi argumentele pe care le pune în joc Chantal Delsol în acest eseu. Întâi: o dimensiune istorică schiţa poveştii istorice a Creştinătăţii. Apoi: o dimensiune care dă seama de criza acestei civilizaţii (a Creştinătăţii), o criză care are numeroase valuri şi numeroase efecte. De asemenea: există un filon care spune povestea softului lumii Creştinătăţii şi care prelungeşte povestea şi atunci când acest soft se defectează. În plus şi complementar referinţei anterioare: avem o latură a discursului lui Chantal Delsol cu privire la religiile de substituţie.
u. Nu în ultimul rând (e, totodată, probabil şi cea mai vibrantă şi mai tonică secţiune a acestui eseu), există la Chantal Delsol şi o soluţie agreabilă, admirabilă, înţeleaptă la lumea de după Creştinătate. Capitolul ultim se cheamă aşa: Creştinism fără creştinătate.
v. Semnificaţia vieţii se cere deci găsită în viaţa însăşi, nu deasupra ei, unde nu există nimic. Sacrul este aici: în peisaje, în viaţa terestră şi în oameni. La intersecţia dintre secolul al XX-lea şi al XXI-lea, am schimbat paradigma, alegând un nou mod de a înţelege lumea. S-a produs o inversiune ontologică, afirmă Chantal Delsol. A lucra cu adevărul afirmaţiilor de mai sus e un pas important, necesar, nu şi suficient, pentru a avea acces la soluţia imaginată de Delsol pentru cei care nu mai pot refuza evidenţa faptului de a trăi în lumea creştinismului fără Creştinătate.
w. Altfel, cei care încearcă să mai salveze Creştinătatea atenţie: Creştinătatea, nu creştinismul! merg în împrejurări (cum le numeşte Chantal Delsol) sau în direcţii extrem de problematice. De acest gen: refuzul radical al modernităţii în Biserică, forme de fascism sau ralierea la modernitate în atmosfera unor mustrări de conştiinţă tipic postmoderne.
x. În asemenea condiţii, e obligatorie întrebarea, crede Delsol, dacă nu cumva sfârşitul Creştinătăţii este mai curând o binefacere decât o catastrofă?. Gânditoarea franceză îl evocă, în acest context, pe Émile Poulat, cu următoarea formulă: Nu e sigur că Dumnezeu nu a câştigat. De altfel, acesta este chiar titlul ultimei secvenţe a acestui încă şi încă o dată admirabil şi atât de profund eseu.
y. Pentru a privi spre viitor, în contextul în care trecutul e, tot mai mult, o ţară interzisă, pentru a fi optimişti cu privire la viitorul creştinismului, e nevoie, mai întâi şi în mod fundamental, de plasarea într-o stare anume: a detecta în sfârşitul unei lumi avantajul unei stări de graţie solicită optimismul şi conferă acţiunilor o culoare aparte. Apoi, e vorba, tot obligatoriu, despre asumarea unei anume condiţii nu tocmai confortabilă, dar nici totalmente inconfortabilă: aceea de minoritar când ai majoritatea, virtuţile necesare sunt toleranţa, umilitatea şi discreţia. Când eşti minoritar, toleranţa nu mai este o virtute, ci o necesitate impusă de Stat; atunci, virtuţile sunt serenitatea sufletească, răbdarea şi perseverenţa. Nu în ultimul rând, tot în chestiunea optimismului cu privire la viitorul creştinismului: chemarea noastră nu este aceea de a produce societăţi în care «Evanghelia guvernează Statele», ci, mai curând, cu vocea lui Saint-Exupéry, aceea de a ne îndrepta, cu pas uşor, către o fântână.
z. Am mai putea spune şi aceasta: formula care dă titlul unei alte admirabile cărţi (scrise de Horia-Roman Patapievici) se aplică perfect şi materiei cărţii în discuţie de acum înainte, cu adevărat, partea nevăzută decide totul!