Fundaţia Academia Civică este deţinătoarea unui uriaş şi de nepreţuit patrimoniu de memorie. Graţie editurii sale, aceasta e posesoarea şi unei mari biblioteci de literatura memoriei. În cele ce urmează, într-o ordine de listă, nu de ierarhie, un survol asupra a zece dintre cele mai recente titluri care se regăsesc în acest foarte special portofoliu.

1. Zbucium în „societatea multilateral dezvoltată”. Pe scurt, despre protagonistul acestui volum: Emil Boşca-Mălin (cunoscut şi sub pseudonimul literar Milu Mălin) a fost jurist, avocat, jurnalist, politician, dar şi etnolog prin vocaţie. Tot el este, de asemenea, imediat după 23 august 1944, în zona de decizie şi de comunicare de la vârful PNŢ. În 1946 este condamnat la ani grei de închisoare – în baza acuzaţiei de „complot pentru distrugerea unităţii statului”. Nu intră imediat în arest, pentru că Emil Boşca-Mălin reuşeşte să se ascundă vreme de şase ani de autorităţi. Pe 10 iulie 1952 e arestat şi dus în mai multe centre dure de detenţie comunistă. Va rămâne în închisoare până în 1964. Zbucium. File dintr-o viaţă trăită e cartea în care regăsim, în detaliu, o bună parte din povestea de viaţă a lui Emil Boşca-Mălin. Zbucium e şi cartea atent însoţită, pagină cu pagină, paragraf cu paragraf, de nepoata lui – Oana Boşca-Mălin semnează introducerea, notele, comentariile şi epilogul. „Nu ştiu de care dintre toate cele pe care le-a făcut în viaţă – ziarist, jurist, avocat, om politic, soţ, tată – a fost mai legat Emil Boşca-Mălin sau care l-a definit cel mai bine, în raport cu lumea prin care a trecut. Ceea ce ştiu este că despre sine însuşi a scris doar două texte: un jurnal care l-a însoţit cea mai mare parte a vieţii şi un «roman al zilelor trăite», care cuprinde povestea adevărată a devenirii lui ca ziarist. Când am primit de la CNSAS cele şaptesprezece volume cuprinzând materiale referitoare la el sau compuse de el, ştiam deja că printre acestea se află şi manuscrisul unui roman”. În legătură directă cu această carte, Ana Blandiana notează şi că: „povestea vieţii acestui erou – de roman şi de istorie – scrisă de nepoată în continuarea «romanului» scris de el însuşi este extraordinară, iar dedicaţia către copii, tulburătoare prin speranţa că nici o suferinţă, dacă e înţeleasă, nu e în zadar”.

2. Comunism; cu alte cuvinte: calvar! Personajul acestei cărţi – autorul ei, totodată! – nu este dintre cele mai cunoscute nume ale represiunii comuniste. Ci, mai degrabă, dintre acelea, cu miile, de fapt cu zecile de mii, victimele mai aproape anonime ale teribilei represiuni comuniste. Szilágyi Árpád (n. 1932) a fost arestat în 1957 şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „crimă de înaltă trădare” şi a scris cartea Calvarul unui om simplu în comunism, aşa cum ne relatează editorii săi în limba română, „mai mult cu inima decât cu pixul, o carte în care autorul îşi recunoaşte stângăciile scriitoriceşti, dar mărturiseşte că nu a rezistat imboldului de a o scrie, pentru ca mărturiile sale să nu rămână neştiute şi să se alăture altor numeroase mărturii despre ororile comunismului”. Spunem „în limba română”, fiindcă această carte are ea însăşi o istorie – a fost prima oară publicată în limba engleză, în SUA, unde, în 1988, Szilágyi Árpád ceruse azil politic, pentru a se proteja şi a-şi proteja familia de continua hărţuire din partea Securităţii. În 2023, Szilágyi Árpád publică, în limba maghiară, o versiune mai amplă a amintirilor sale din perioada comunistă; în 2024, la jumătatea acestui an, amintirile sale văd lumina tiparului şi în limba română. Szilágyi Árpád: „eu simt că am nu numai dreptul, ci chiar datoria de a-mi scrie romanul vieţii, pentru a fi relevate toate cele îndurate – suferinţa, provocările, lipsurile, prigoana, tortura şi umilinţa de care am avut parte – pentru a prezenta soarta supusă la multe suferinţe a unui om simplu. Nu vreau să mă erijez în erou, deoarece nevinovaţi ca mine erau cu sutele, poate chiar mii, cei care au parcurs acest calvar, într-o societate în care cea dintâi şi cea mai zgomotos declarată intenţie a fost dominarea politică. În scrierea mea, aşadar, nu există eroi fictivi, ci oameni din realitatea de zi cu zi, cei care prin concepţia lor, pregătirea ori tocmai prin simplitatea lor, au ajuns în rândul victimelor urgisite, suferinde şi fiind, din păcate, multe condamnate la moarte prin tortură şi privaţiuni”.

3. O carte care merită mai multă atenţie. Cartea lui Dan Pavel, care îl are în prim-plan pe Iuliu Maniu, dar dintr-un unghi neobişnuit şi cât se poate de fertil – Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu. O reintrepretare a istoriei –, se deschide cu un motto foarte provocator: „Iuliu Maniu nu era obişnuit să se supună evenimentelor când aceste evenimente îi contraziceau credinţele morale şi politice” (N. Carandino). Fiind, cum sugerează şi subtitlul, o reinterpretare, şi anume, una pe care o datorăm unuia dintre politologii serioşi de la noi (căci Dan Pavel e aşa ceva, în ciuda unor momente în care, alături de Gigi Becali, a alunecat pe coaja de banană a expunerii publice), găsim obligatoriu de spus, de la bun început, că, deocamdată cel puţin, atenţia publicistică de care are parte acest volum (apărut la Editura FAC în parteneriat cu Fundaţia „Corneliu Coposu”) este mai mică decât cea bine meritată. Iată o sugestie, în cuvintele autorului cărţii, despre marele său predicat: „Modul în care «Sfinxul din Bădăcin» a interacţionat cu marile personalităţi, felul în care îşi gândea acţiunile, analiza lucidă şi critică a propriului trecut, şi mai ales felul în care a acţionat în diferite împrejurări cruciale pentru România, toate acestea şi-au pus amprenta asupra tânărului învăţăcel. A fost o şcoală politică cu un singur mentor şi un singur discipol. Şi ce poate fi mai fascinant decât o şcoală politică pentru un singur om?”. Şi, tot în cuvintele lui Dan Pavel, despre al doilea nume greu din titlu: „Corneliu Coposu nu ar fi ajuns ceea ce a devenit dacă nu s-ar fi format în preajma lui Iuliu Maniu şi dacă mentorul său nu ar fi avut parte de un sfârşit tragic. Este acel Iuliu Maniu de după aducerea în ţară a lui Carol, eroare imensă pe care a regretat-o aproape imediat şi pe care a încercat să o corecteze. Era un Iuliu Maniu care se reinventa pe timp de război, în condiţiile în care destinul naţiunii române fusese pecetluit de alţii, iar el încerca să lupte împotriva destinului”.

4.Vintilă Horia, altfel. Vintilă Horia, între condamnare şi graţiere. Documente din arhiva CNSAS – un volum marca Ioana Diaconescu. În alte cuvinte: cu „notă asupra ediţiei, Introducere, note, selecţia, ordonarea cronologică şi transcrierea documentelor” de Ioana Diaconescu, nu numai delicată poetă, ci şi o redutabilă şi de cursă lungă cercetătoare în arhivele CNSAS, arhive care sunt departe de a fi fost „stoarse” de măcar adevărul necesar – nu îndrăznesc să spun şi: suficient – societăţii româneşti de astăzi. Ioana Diaconescu avertizează, de altfel, în legătură cu ceea ce avem în aceste arhive: „documentele din arhiva Securităţii, de diverse formule, calibre, scheme cu multiple variante sau întrebuinţări în timpul regimului de represiune din România, alcătuiesc un teren mişcător, ce-l poartă pe cel neavizat pe diverse straturi ce par stabile, fiind de fapt destabilizatoare, aflate atât în adâncimea, cât şi la suprafaţa adesea înşelătoare a istoriei noastre recente”. Analiza doamnei Diaconescu din această carte pleacă de la o seamă de documente inedite din Arhiva CNSAS, de la dosarul D (documentar) 0007346, de la cel informativ, în două volume: I 0151079_001 şi I 0151079_002, precum şi de la dosarul SIE (Serviciul de Informaţii Externe) privind urmărirea informativă a lui Vintilă Horia în afara României; toate, din Arhiva CNSAS. Aşa cum am apreciat şi cu o altă ocazie în legătură cu acest demers absolut lăudabil al Ioanei Diaconescu, avem de-a face cu o analiză a acestor documente şi chiar mai mult decât atât: cu o limpezire a lor. În acest sens şi în această direcţie: „Voi porni la elucidarea, cu argumentele logicii, a unui dosar socotit, pe nedrept, neclar. Din punctul meu de vedere, toate cele ce vin în calea demonstraţiei la care pornesc sunt clare, toată rumoarea din jurul celui numit de răuvoitori «cazul Vintilă Horia» fiind instrumentată pentru a compromite reputaţia singurului scriitor român încununat cu Premiul Goncourt şi pentru a macula imaginea unui intelectual de o valoare incontestabilă care trebuia distrus măcar psihic, dacă fizic nu se putea, prin condamnarea lui monstruoasă şi aberantă în contumacie. După părerea mea, ura autorităţilor comuniste faţă de Vintilă Horia a crescut odată cu neputinţa de a-l prinde viu, el neaflându-se la data condamnării în ţară”.

5. Supergreu la Sighet (1). „Citind strânse la un loc între copertele acestei cărţi conferinţele pe care Thierry Wolton le-a ţinut de-a lungul anilor la Şcoala de Vară de la Sighet, în timp ce cuvintele îmi sunau în gând cu vocea lui vibrând de entuziasm sau de revoltă, îl vedeam înconjurat de zecile de ascultători cu ochii arzând de atenţie, purtaţi împreună pe valurile fierbinţi ale ideilor în stare să devină convingeri. Pentru că elevilor Şcolii de Vară a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet Thierry Wolton nu le-a predat doar istoria comunismului, ci şi pasiunea căutării adevărului până în pânzele albe şi curajul implicării în lupta pentru impunerea lui, şi hotărârea asumării propriilor opţiuni şi convingeri” – acesta este un fragment din „cuvântul înainte” la o carte-compozit care îl are în prim-plan pe extraordinarul autor al cărţii O istorie mondială a comunismului. Cel care a fost de multe ori prezent în România şi la Sighet, locul-etalon pentru imensa operă de conservare a unui rar şi dureros patrimoniu al memoriei istoriei recente a României. Wolton la Sighet e un volum recent din – deja – suita de volume dedicate unor mari personalităţi (cu precădere din afara României) care au marcat, prin prezenţa lor, memoria instituţională a Memorialului de la Sighet; înaintea acestui volum am avut, de pildă, cărţi despre Alexandru Zub, St. Courtois, Dennis Deletant, Vladimir Bukovski – la Sighet. Aşadar, pe un calapod similar cu cele anterioare – conferinţe, dialoguri, interviuri, toate adunate într-o carte-document care este, totodată, şi, desigur, o carte-reverenţă pentru exemplul extraordinar al unui mare intelectual. Bonus, tot Ana Blandiana: „Thierry Wolton a fost nu doar profesorul de istorie, ci şi profesorul de entuziasm al Şcolii de Vară”.

6. Nota bene! The Importance of the Past/ Importanţa trecutului e un volum blingv care a urmat unei foarte importante conferinţe publice pe care marele istoric Dennis Deletant a susţinut-o în 2023 la Bucureşti, în cadrul suitei de conferiţe grupate sub titulatura „Justiţia Memoriei”. De altfel, în anul următor, tocmai pentru contribuţia sa remarcabilă la literatura memoriei, dl Deletant avea să fie răsplătit cu Premiul „Romulus Rusan” pentru volumul său (un prim volum, de fapt) de memorii, intitulat În căutarea României. Revenind la carte – care are nu cu mult mai mult de 100 de pagini –, iată o frază cheie care dă seama de viziunea ce subîntinde atât opera, cât şi atitudinea publică ale istoricului britanic: „Istoria înseamnă un proces de reflecţie continuă, de revizuire şi de reexaminare a trecutului. În sensul larg al cuvântului, istoria este revizionistă. Oamenii şi evenimentele sunt reevaluaţi/ reevaluate încontinuu. Această observaţie nu se vrea a fi nicidecum profundă, ci descrie, pur şi simplu, scopul gândirii. Trecutul este singurul lucru pe care îl cunoaştem sau credem că îl cunoaştem. Toată ştiinţa actuală a omenirii izvorăşte din trecut. Toată gândirea umană este clădită pe ceea ce a fost în trecut”. Confesiune despre complexitatea relaţiei pe care o are cu România, reverenţă în faţa oamenilor şi a instituţiilor care luptă pentru căutarea adevărului, pledoarie în stil British în legătură cu importanţa trecutului şi a istoriei, conferinţa & textul care a dat cartea aceasta sunt, deopotrivă, un îndemn la rigoare şi la învăţare (istorică, şi numai) continuă. D. Deletant: „istoria poate fi considerată ca un proces de formare a identităţii. Cercetarea istorică a fost întreprinsă cu scopul de a consolida şi de a susţine ideea de stat naţional, deoarece numai statul naţional putea oferi unitatea culturală necesară pentru progresul intelectual şi economic al membrilor săi. Prin urmare, toţi cei născuţi într-o cultură trebuie să trăiască sub acelaşi acoperiş politic”. Bonus: Dennis Deletant nu este numai, foarte probabil, cel mai avizat cunoscător al istoriei moderne şi contemporane a României (numeroasele şi savantele sale cărţi stau ca bună mărturie în acest sens). De ceva mai mult de doi ani, domnia sa este şi cetăţean român.

7. Supergreu la Sighet (2). Nu e prima carte Courtois la Sighet. Mai există una – care acoperă primul deceniu şi jumătate de prezenţă magistrală a uneia dintre personalităţile electrizante de la Sighet: Stéphane Courtois. Al doilea volum, cel mai recent, se referă la intervalul 2005-2018 şi, întrucât e vorba în mod fundamental de mai multe conferinţe susţinute de dl Courtois la Sighet, în legătură cu ceea ce este acolo, Ana Blandiana apreciază şi notează următoarele: „Am ascultat aceste conferinţe susţinute de Stéphane Courtois la Şcoala de Vară a Memorialului de la Sighet între 2005 şi 2018 – aşa cum le ascultasem pe cele din 1999-2003, strânse în primul volum al acestei serii – cu o admiraţie pe care mi-o amintesc şi acum, după cum îmi amintesc felul în care mă fascina fascinaţia pe care conferenţiarul o exercita asupra adolescenţilor înfrumuseţaţi de concentrare şi atenţie. Redescopăr acum, fixată pe hârtie, forţa convingătoare a demonstraţiilor de atunci, iar admiraţia mea îşi schimbă accentele şi-şi adaugă uimirea în faţa neperisabilităţii şi nedegradării în timp a acestui eşafodaj intelectual, ale cărui argumente rămân de neclintit şi definitive. Căci, deşi se transformă, sadică, fără încetare, istoria nu ezită să confirme verdictele lui Stéphane Courtois în a căror intransigenţă limpede şi neiertătoare persistă totuşi un paradoxal optimism”. O notă, marca St. Courtois, despre ideea comunistă şi despre moartea acestei idei: „Moare, mai întâi, foarte greu acolo unde a fost la putere. Simplu de tot: pentru că era la putere. Şi atunci când pierd puterea, cei care erau la putere fac tot ce se poate pentru a păstra câte ceva. Fie şi numai pentru a se apăra de cei care vor să le ia locul. Sau, mai rău pentru ei: de oamenii care ar fi vrut să îi acuze, să îi aducă la tribunal”.

Bonus: la final de noiembrie 2024, Stéphane Courtois e din nou în România; vizita sa e prilejuită, în primul rând, de (re)lansarea Cărţii negre a comunismului, publicată sub sigla editurii Spandugino, un document esenţial pentru istoria contemporană. Despre această carte însă, in extenso, va fi vorba într-un număr viitor al revistei Ramuri.

8. Pur şi simplu: rezistenţa prin rugăciune. Mai întâi un semn – care poate fi luat şi ca un semn de carte: colecţia Istorie orală de la Editura Fundaţiei Academia Civică. Aici sunt publicate, în zeci de cărţi deja (sunt, cu siguranţă, peste 40 până acum), mărturii la prima mână despre detenţia şi represiunea comuniste cu cei care au avut a le îndura. Este, în materia istoriei orale şi a literaturii memoriei, una dintre cele mai preţioase piese publice de la noi. De asemenea, e neapărat de spus că aceste cărţi care se aliniază în suita de Istorie orală de la EFAC au la bază o imensă arhivă audio, în mare parte realizată, sub tutela lui Romulus Rusan, în primul deceniu de după căderea comunismului şi că această arhivă audio este, ea însăşi, o comoară extrardinară. Rezistenţa prin rugăciune. Călugări şi preoţi romano catolici în închisorile comuniste – interviuri de Aurora Sassu, editor şi aparat critic, Andrea Dobeş – cuprinde 23 de interviuri din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, fond Aurora Sasu. Mai precis: 21 de clerici din rândul Bisericii Romano-Catolice îşi povestesc experienţa de viaţă – carcerală şi post detenţie. Între intervievaţi se numără un episcop auxiliar al Diecezei de Timişoara, o călugăriţă din Congregatio Jesu, 14 călugări din Ordinul Fraţilor Minori Conventuali şi cinci preoţi romano-catolici care au slujit în diferite dieceze de pe teritoriul ţării. Şi, în addenda: două interviuri cu martori oculari ai celor petrecute la începutul anilor ’50, pentru a avea o imagine cât mai clară şi cuprinzătoare asupra evenimentelor care au dus la zecile de arestări, atât din rândul clerului, cât şi din cel al laicilor. Despre ceea ce s-a întâmplat cu decenii în urmă în închisorile comuniste cu (sau: ŞI cu) preoţii catolici de la noi, Papa Ioan Paul al II-lea a spus: „Ei cunoşteau adevărul, iar adevărul i-a eliberat. Noi, martorii, creştinii Europei de azi şi ai lumii, aplecându-ne în rugăciune la marginea lagărelor de concentrare şi a închisorilor, trebuie să fim recunoscători pentru acea lumină a lor: ea a fost lumina lui Cristos, pe care au făcut-o să strălucească în întuneric”.

9. Un reper. Camilian Demetrescu e un reper al exilului românesc din Italia. Pictor, scriitor, gânditor, acesta lasă în urmă o mare operă şi e, deopotrivă, un înalt etalon moral. În mod cert, nu aşa de mult şi de bine cunoscut astăzi pe cât ar merita, Camilian Demetrescu are parte de o caldă şi emoţionantă evocare, într-un volum semnat de Mihaela Mamali Demetrescu, soţia sa – cea care a spus despre soţul său că era „un om alături de care era o fericire să trăieşti”. Autoarea cărţii de faţă (Împreună. O viaţă alături de Camilian Demetrescu) – modelată împreună cu nepotul lui Camilian Demetrescu, scriitorul Mircea Brenciu – scrie că: „A-l considera pe Camilian Demetrescu un artist plastic e reductiv. Ca mulţi alţi artişti s-a exprimat prin toate mijloacele care-i fuseseră date în dar de către Dumnezeu: scrisul, pe care l-a cultivat fără întrerupere cu ironie şi cultură, desenul de mână, cu creionul ascuţit de inteligenţă, culoarea pe care o avea în sânge folosind-o ca strigăt sau ca mângâiere, mâinile care modificau tot ce nu avea semnificaţie, curiozitatea ca o foame niciodată astâmpărată. Şi cea mai incomodă dintre toate, conştiinţa, care i-a ars măruntaiele departe de ţara sa”. Tot dna Demetrescu: „Cu el am învăţat cum se construieşte o casă, cum se restaurează o biserică sau cum se face artă şi, lucrul cel mai de preţ, am avut de la el doi băieţi”. La rândul ei, Ana Blandiana despre această carte: „Acest volum este o carte care – asemenea unui cristal tăiat cu mai multe faţete ca să poată reflecta lumina – este în acelaşi timp un poem de dragoste fără sfârşit, o meditaţie asupra artei, un compediu de istorie şi povestea unor destine îngemănate. Un mare artist – Camilian Demetrescu – se întoarce prin ochii şi sensibilitatea soţiei sale printre noi şi ne rămâne în memorie şi în admiraţie”. Bonus: la Muzeul Memorial de la Sighet, Camilian Demetrescu are o lucrare intitulată Înviere, dedicată prizonierilor politici ai regimului comunist.

10. Cum a fost atunci – pe bune! Atunci, adică în „Anii ‘50”. 1950. „Tema acestui volum, o culegere de înregistrări de istorie orală, a pornit de la preocuparea de a surprinde diversitatea de reacţii a oamenilor la evenimentele ce au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial în graniţele României. Era o ţară aflată teoretic în zona de influenţă sovietică, practic sub ocupaţia trupelor sovietice; era oboseala tuturor oamenilor după anii de război; era schimbarea profundă a regulilor ce guvernau societatea, o schimbare despre care cei mai mulţi au crezut şi mai ales au sperat din tot sufletul că va fi doar un val care trece. Dar valul a măturat vechile tipare de viaţă bazate pe o scară a valorilor morale şi materiale în care trăiseră până atunci”, scrie, în preambulul cărţii Anii 50. Câteva vieţi, Georgeta Pop (sora Anei Blandiana), editoarea volumului. Direcţia acestui demers e rezumată, tot de Georgeta Pop, astfel: „Selecţia înregistrărilor a pornit de la ideea că trebuie cât mai mult exemplificate evenimentele care schimbă viaţa societăţii, şi asta pentru că, deşi la nivel individual reacţiile sunt atât de diferite, de nuanţate, totuşi, doar împreună realizează tabloul general al epocii”. Numele celor care fac aceste confesiuni rare despre ce a fost de-a lungul anilor 1950 în România care intrase sub „jugul sovietic”: Bartolomeu Anania, Emil Sanfrancisco, Iulian Constantin, Ionel Drăguş, Dan Cernovodeanu, Ion V. Durnea, Anton Mihăilescu, Alexandru Pop, Măriuca Vulcănescu. Şi câteva titluri ale acestor confesiuni, alese aproape la întâmplare: „O băteau pe mama în faţa mea”, „Comunismul era duşmanul meu comun”, „Atunci a murit ceva în mine”, „Rezistenţa sufletească era esenţială”. O ultimă notă: cartea aceasta e tot din seria celor grupate sub umbrela generoasă a „Istoriei orale”. Despre aceasta şi despre patrimoniul de mărturii în legătură cu care am făcut, ceva mai înainte, câteva succinte aprecieri, dna Georgeta Pop notează (şi cheamă, totodată): „Înregistrările acestea reprezintă o parte mică din Arhiva de Istorie Orală a Fundaţiei Academia Civică, care îşi aşteaptă cercetătorii”.