Yuval Noah Harari este unul dintre cei mai în vogă şi, prin ceea ce spune, incitant, original, uneori de-a dreptul revoluţionar, unul dintre cei mai influenţi istorici ai momentului în lume. Doctor al Universităţii din Oxford, profesor de istorie universală actualmente la Departamentul de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim, Harari şi-a făcut deja un culoar puternic şi pe piaţa de carte românească. Mai întâi cu o carte care a fost publicată la jumătatea anului trecut (şi care a ajuns în foarte scurt timp una dintre cele mai cerute şi mai recenzate cărţi ale jumătăţii ultime a lui 2017) şi, de relativ puţin timp, cu încă una, în multe privinţe, continuatoare a volumului prim, prin tematică, structură, stil. Editura care a avut foarte inspirata şi profitabila idee de a aduce în România cărţile lui Yuval Noah Harari este Polirom, ambele titluri fiind publicate în (probabil cea mai prestigioasă din tot ceea ce există de mai bine de un deceniu la noi, pe piaţa de carte) colecţie de istorie intitulată „Historia” şi coordonată de Mihai-Răzvan Ungureanu, la bază, el însuşi un reputat istoric. În ordinea în care au apărut în româneşte, cele două titluri din portofoliul lui Harari sunt: Sapiens. Scurtă istorie a omenirii şi Homo deus. Scurtă istorie a viitorului. Ambele, în volume cochete, arătoase; aşa cum se cuvine, de fapt, când avem de-a face cu cărţi de, nu e chiar exagerată formula aceasta, sărbătoare a spiritului (în cazul de faţă, cu nuanţa că, poate în primul rând, e vorba despre spirit critic!).

În Sapiens, Harari jalonează istoria speciei umane cu patru mari repere – care sunt, aceasta este perspectiva pe care o propune istoricul israelian, elemente ale unor revoluţii (ceea ce nu înseamnă, în mod automat, că ar fi şi elemente ale unor evoluţii). Foarte pe scurt spus, acestea sunt: 1) revoluţia cognitivă; 2) revoluţia agricolă; 3) unificarea umanităţii; 4) revoluţia ştiinţifică. În privinţa primelor trei, evaluarea istoricului este, netă, în beneficiul sporirii (şi a fiinţei, şi a softului, şi a istoriei, şi a culturii) lui homo sapiens. Pentru cea de-a patra – un interval istoric nu atât de mare precum precedentele, dar, în mod clar, foarte spectaculos şi fără precedent în materie de achiziţii, totodată, un interval istoric încă nedepăşit, întrucât suntem, practic, în interiorul său –, lucrurile sunt încă departe de a fi clare în sensul beneficiilor nete, crede Harari.

„Această carte a început prin a prezenta istoria drept stadiul următor dintr-un continuum în care fizica e succedată de chimie, iar aceasta de biologie.　(...)　Desigur, selecţia naturală i-a dat luiHomo sapiens　un teren de joc mult mai mare decât i-a dat oricărui alt organism, dar acest teren a avut totuşi limitele sale.　Consecinţa a fost că, în ciuda tuturor eforturilor şi realizărilor,　sapiens　sunt incapabili să se elibereze de limitele lor determinate biologic. Însă în zorii secolului XXI acest lucru nu mai este adevărat:Homo sapiens　transcende aceste limite. El începe acum să anuleze legile selecţiei naturale, înlocuindu-le cu legile proiectării inteligente”. Am ţinut să citez acest pasaj în mod special, fiindcă el semnalează, discret de data aceasta, o notă care e în multe alte rânduri ilustrată de tipul de discurs, unul mai rar întâlnit la un istoric, pe care îl practică Yuval Noah Harari: anume, un dublaj savant pe care, fire curioasă şi istoric foarte aplicat şi deschis către alte domenii (azi, revoluţionare şi/ sau de graniţă), Harari îl asigură dinspre noile ştiinţe câtorva dintre marile şi fecundele locuri comune (folosesc sintagma„locuri comune“într-un sens retoric – ca„rezervoare masive de sens“) ale istoriei omeneşti. Altfel spus, istoria pe care o gândeşte şi pe care o povesteşte – cu un şarm ieşit din comun – Yuval Noah Harari nu este nici în afara marilor naraţiuni ale metafizicii, dar nici în afara unor inserturi la zi care vin, să zicem, dinspre neuroştiinţe sau dinspre biologia de azi. Trebuie spus neapărat aici că acestea nu sunt singurele ştiinţe pe care Harari le convoacă în sprijinul discursului său – achiziţii numeroase din istoria militară, din sociologie, din psihologie, din arheologie, din astronomie, din fizica cuantică şi nu numai, de fapt, vin să argumenteze o poziţie sau alta dintre cele exprimate. Acest tip de aliaj special cu care lucrează istoricul israelian nu vrea să însemne, desigur, că„scurta sa istorie a omenirii“capătă statutul unei ştiinţe exacte – fiindcă se referă des la achiziţii care vin dinspre acestea şi dinspre ştiinţele experimentale; dar ea capătă, în mod evident, o greutate şi un profil neobişnuite. Este o istorie pe care o putem numi „de graniţă“, în sensul în care ea se naşte şi stă foarte bine „în picioare“ la intersecţia mai multor ştiinţe şi discipline.

Homo Deus este cartea care preia ştafeta de la Sapiens, aşadar. Sau, aşa cum a apărut menţionat în The Observer, „asemenea marilor epopei,　Sapiens　avea nevoie de o continuare. Aceasta este　Homo deus, în care viitorul după toate probabilităţile apocaliptic este imaginat în detaliu. E un scenariu fascinant al nenumăratelor moduri în care am putea să dăm greş din cauză că vrem prea mult”. Venită la patru ani după precedenta – Sapiens apare, în premieră, în 2011; Homo deus, în 2015 –, cea mai recentă carte a lui Y. N. Harari, publicată la noi tot de Polirom, vine să spună, între altele, povestea atât de complexă a „religiei datelor”.

„În zorii celui de-al treilea mileniu, omenirea se trezeşte, se întinde şi se freacă la ochi. Prin minte i se perindă încă rămăşiţele unui coşmar îngrozitor. Era ceva cu sârmă ghimpată şi ciuperci atomice enorme. În fine, a fost doar un vis urât. Omenirea merge la baie, se spală pe faţă, îşi examinează ridurile în oglindă, face o ceaşcă de cafea şi deschide agenda – «oare care o fi programul de azi?»”.

Citatul – de asemenea, lung, dar ales cu un anume rost – ilustrează, între altele, faptul că nu doar în registrele ficţionale este important „cum anume începem”, ci şi în cărţile care cochetează cu idealuri ştiinţifice înalte. Formula de mai sus chiar deschide Homo Deus şi felul acesta de a spune se divide şi se declină, stilistic, metodic, pe tot parcursul cărţii. Mai precis, felul acesta de a vorbi despre lucruri extrem de serioase, neocolindu-le, dar asortându-le în mod constant cu umor. În alte cuvinte: deşi ceea ce spune în această (a doua) carte nu este deloc măgulitor pentru fiinţele umane, pentru viitorul oamenilor, lectura cărţii dă un tonus bun, o stare (relativ) liniştitoare. De altfel, dacă nu a fost categoric şi casant în Sapiens (acolo unde survola mai mult trecutul), în această a doua carte (în care imaginează viitorul) Harari poate fi cu atât mai puţin categoric. Ceea ce înseamnă că, printre silogismele (amare) care proiectează diverse forme de viitor îşi pot găsi firesc loc o ironie, o notă de sarcasm, puţin umor.

Pe agenda invocată mai înainte – agenda omenirii! – stăteau, în top, milenii de-al rândul, trei probleme, spune Harari: foametea, molimele şi războiul. Fără să poate şterge aceste trei probleme de pe listă, de puţin timp, e de părere istoricul israelian, există şi alte probleme majore care stau în centrul agendei. Acestea din urmă derivă dintr-o serie care îl are în prim-plan pe homo sapiens şi care, la finalul finalului, s-ar putea să îl găsească pe acelaşi homo sapiens din ce în ce mai mult sau doar (scenariul cel mai dur) în referinţele despre trecut. În primele două faze ale dominaţiei şi expansiunii, formulează Harari, a) homo sapiens cucereşte lumea şi b) conferă sens lumii. În cea de-a treia fază, conform desfăşurătorului istoriei viitorului pe care ne-o propune acest atât de inventiv istoric: „homo sapiens pierde controlul”. Pentru că activează, faustic şi cu voluptate, „bomba cu ceas din laborator”, pentru că proiectează condiţiile de posibilitate pentru „marea deconectare”, pentru că se scufundă în „oceanul conştiinţei”, pentru că, în fine, ajunge să se închine „religiei datelor”.

„Istoria a început când oamenii au inventat zeii şi se va sfârşi când oamenii vor deveni zei”, scrie Harari. Aceasta ar fi, cel mai scurt posibil, linia majoră de discurs din cele două cărţi. Pe larg, şi infinit mai fascinant, e de citit pagină cu pagină. Nu în ultimul rând, parafrazând o formulă care a făcut istorie (mediatică în ultimii ani – „viaţa este frumoasă, dar merită trăită”), am putea spune simplu despre ambele cărţi ale acestui mare povestitor şi istoric: viitorul nu sună foarte bine, dar merită trăit.

P.S.: Deloc întâmplător – ci venind, parcă, pentru a omologa şi în acest fel statutul excepţional pe care îl au în piaţa noastră de carte cele două volume ale lui Y.N. Harari publicate în româneşte –, Sapiens şi Homo deus au fost, în această ordine, primele două titluri în ierarhia de vânzări de la Polirom şi la cel mai recent târg de carte, Bookfest 2018. Sapiens a ocupat aceeaşi poziţie, prima, şi la târgul de carte din vara trecută.

P.S.2: Yuval Noah Harari este un istoric neobişnuit inclusiv prin opţiunile care ţin de apariţiile sale publice. Îl veţi găsi des pe Youtube vorbind, veţi da de el şi la conferinţele TED. Este, aşa zicând, unul dintre istoricii foarte la modă acum în lumea care ştie foarte bine să folosească, în beneficiile ipotezelor şi al tezelor sale, device-uri, care sunt creaţia „revoluţiei ştiinţifice”. Una peste alta, e un personaj extrem de interesant.