Poate că nu e chiar nepotrivit dacă încep o cronică despre două cărţi „din lateral” (cum s-ar zice în multe dintre discursurile de nişă la zi). Şi anume, cu o confesiune – care are însă legătură chiar cu autorul acestor două cărţi. Aceasta, una dintre scurtăturile privilegiate pe care am mers către literatura de foarte bună calitate, are legătură cu doi scriitori care au apărut în faţa ochilor mei în adolescenţă. Nu am ajuns singur la cei doi – şi nici nu îndrăznesc vreodată să mă gândesc că aş fi ajuns din întâmplare la ei. Erau doi dintre scriitorii favoriţi ai tinerei şi mirobolantei profesoare de filozofie pe care am avut-o în liceu; prin urmare, era o datorie să îi citesc, una care a devenit, în scurt timp şi spre marea mea bucurie, o înclinaţie. Unul dintre cei doi scriitori – despre el, de altfel, am mai scris, confesiv, în aceeaşi linie uşor nostalgică, a fost Nikos Kazantzakis.

Al doilea a fost Romain Gary. Între altele, scriitorul francez (singurul din întreaga istorie a Premiilor Goncourt care a fost de două ori răsplătit cu această prestigioasă distincţie a literelor franceze – este drept că a doua oară pentru opera scrisă sub un pseudonim care avea să devină şi mai faimos după decernarea premiului) căruia i-au apărut în limba română, pe finalul anului 2019, două cărţi. Într-o paranteză ceva mai largă: sunt deja mai bine de doi ani de când numele şi cota lui Romain Gary cunosc un nou val în creştere la noi, graţie, în primul rând, editurii Humanitas Fiction.

După Revoluţia din decembrie 1989, către anii 2000, au existat în librării – şi s-au bucurat de un binemeritat succes – mai multe titluri ale acestui atât de însemnat scriitor. Mai apoi, pentru aproape două decenii, de data aceasta nemeritat după părerea mea, Romain Gary a fost, în librării şi în listele editorilor, cvasi-absent. Clar de femeie – cartea din care a rezultat şi un delicat film, o peliculă care potenţează acest roman (regizor: Costa Gavras; cu Romy Schnider şi Yves Montand în rolurile principale) – a fost reeditată. Mai întâi, în „Cartea de pe noptieră” de la Humanitas, apoi, după un interval mai lung de timp, în „Raftul Denisei” de la Humanitas Fiction, în 2017. În 2018, în aceeaşi serie a aceleiaşi edituri, am avut parte şi de Promisiunea zorilor – relatare memorabilă, sublimată, a relaţiei atât de speciale dintre Gary şi mama sa, făcută, desigur, din alt unghi decât în alte romane ale sale. O paranteză în paranteză: tot în 2018 a fost tradus în româneşte, în aceeaşi serie, la aceeaşi editură, şi Un anume domn Piekielny, Goncourt-ul alegerea României pe 2017, roman scris de François-Henri Désérable. Cartea, lansată la Bucureşti în prezenţa autorului, e, eminamente, despre Romain Gary (Roman Kacev, pe numele său real), Désérable povestind în multe rânduri că Promisiunea zorilor e un roman care l-a marcat într-un mod fundamental. În prima parte a lui 2019, tot la Humanitas Fiction, apare un titlu mai puţin cunoscut pieţei de carte din România din portofoliul lui Romain Gary: Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea, un roman-parabolă al intrărilor, simultane la limită, în moarte. Închid paranteza.

Pe final de 2019, aşadar, apar alte două cărţi ale lui Romain Gary. Întâmplarea – nu am nici o îndoială că fericită – face ca aceste două (nu ultime în româneşte, sper, ci doar) cele mai recente cărţi ale lui Gary să corespundă, oarecum, celor două momente de culminaţie în privinţa premiilor Goncourt despre care aminteam mai înainte: unul este publicat sub pseudonimul cu care a luat al doilea Premiu Goncourt, al doilea, cu numele cel mai cunoscut de scriitor (el însuşi, în fond, un pseudonim, dar asumat la vedere, nu ţinut la secret) al lui Roman Kracev, Romain Gary. De fapt, este chiar mai mult decât atât: cele două romane publicate în româneşte în toamna lui 2019 sunt, ambele, ultimele – ultimul Émile Ajar şi ultimul Romain Gary. O carte e publicată la Polirom, cea de-a doua a apărut la Humanitas Fiction.

Regele Solomon e, titlul ne dă un ghidaj discret, un roman al unei înţelepciuni care se sprijină, copios, pe o fină ironie. Cartea e „ultimul Ajar” (în Franţa a apărut în 1979) – şi este „sclipitoare, dar profundă, adesea nostimă, dar patetică, sprinţară, dar încărcată de adevăruri, plină de umor, dar umană”. Jean, Jeanot cum îi spun cei apropiaţi, e un şofer de taxi – privirea unui tânăr e cea care e privilegiată, aşadar, în această carte, dar nu şi tinereţea. Pentru că, în calitatea sa profesională mai sus amintită, Jean ajunge, la un moment dat, să îl cunoască pe Solomon Rubinstein, „regele pantalonilor”, om de afaceri care s-a îmbogăţit din acest comerţ şi care, spre bătrâneţe, decide să îi ajute pe cei care suferă, fie de pe urma mizeriei, fie de pe urma singurătăţii. Solomon, un fel de Mântuitor part-time, îl desemnează pe tânărul Jean să îl ajute în opera de discretă caritate – îl desemnează, adică, pe un „autodidact al angoasei” să ţină aprinsă o lampă la apusul unor vieţi. Nu tinereţea o vedem, deci, în primul rând, prin ochii tânărului şofer de taxi, ci singurătatea, decăderea, bătrâneţea, oboseala; da, şi multiplele feţe ale angoasei şi ale anxietăţii. Vedem şi iubirea, pentru că, dintre toţi oamenii care sunt asistaţi de „regele” Solomon şi de tânărul Jean, Cora Lamenaire (cândva o faimoasă cântăreaţă de „muzică realistă” din timpul ocupaţiei germane) are, parcă, cea mai mare nevoie să fie ajutată. Cora e, de altfel, femeia pe care, de decenii, Solomon o iubeşte cu o pasiune teribilă. Aşadar: decădere, singurătate, angoasă, viaţă în descompunere, apropierea morţii, dar şi iubire!

Zmeie de hârtie e perspectiva „de sus”, dar – amănuntul e esenţial – luminată de iubirea pe care Romain Gary o pune asupra Franţei primei jumătăţi de secol trecut. The Times a şi consemnat aceasta, în formula „O flamboaiantă scrisoare de dragoste adresată Franţei”. Ludo şi Lila sunt protagoniştii „poveştii de iubire” care intră în cuptoarele teribile ale istoriei anilor 1930-1940, care suferă, de aceea, modificări radicale şi care începe aşa (dau pasajul şi pentru a invita la a admira arta înaltă a unui uriaş scriitor şi cunoscător al iubirii): „...şi aţipisem, am deschis ochii şi am văzut în faţa mea o fetiţă foarte blondă sub o pălărie mare de pai, care mă privea cu seriozitate. Pe sub ramuri era umbră şi soare şi încă şi astăzi mi se pare, după atâţia ani, că jocul acesta de clar-obscur n-a încetat niciodată în jurul Lilei şi că în clipa aceea de emoţie, căreia nu îi înţelegeam pe atunci nici motivul, nici natura, am fost, într-un fel, prevenit. În mod instinctiv, sub efectul nu ştiu cărei forţe sau slăbiciuni interioare, am făcut gestul căruia am fost departe de a-i prevedea pe atunci caracterul definitiv şi irevocabil: i-am întins un pumn de fragi acestei apariţii blonde şi severe. Dar n-am scăpat atât de ieftin”. Suntem, aşadar, în anii înfiorători de mijloc al secolului trecut – anume, în anii în care Istoria mare intră cu bocancii în istoriile mici. După experienţele din război, Ludo şi Lila se revăd; e o revedere de dincolo de iluziile începuturilor, dar şi una despre care, într-o cronică franceză, se afirmă că rotunjeşte o carte care ne oferă „un testament umanist plin de speranţă”.

Există, fără discuţie, ceva foarte solid care leagă aceste două ultime romane ale lui Roman Kacev (impulsul prim a fost să scriu „ale lui Romanin Gary”, dar şi R. Gary e tot un pseudonim, atât de puternic încât e uşor de confundat cu numele real). Un teolog rus, Vasili Rozanov, ne-a oferit o formulă care poate să dea seama (şi) de acest fond comun al celor două romane mai sus amintite şi (vag, dar cald) comentate: „sufletul meu era noroi, tristeţe şi tandreţe”. Regele Solomon e publicat, în premieră, în 1979, pe final de an. Zmeie de hârtie apare în Franţa în 1980. La finalul lui 1980, pe 2 decembrie, la Paris, moare Romain Gary. Mai precis: se sinucide.

P.S. Titlul acestui text este, desigur, o parafrază la un altul – din colecţia de titluri ale cărţilor lui Romain Gary. Şi anume, e trimitere – integral elogioasă, admirativă – la Ai toată viaţa înainte!, romanul cu care Gary a luat, sub pseudonimul Émile Ajar, al doilea Premiu Goncourt. Apropo de această carte: la ediţia din 2019 a Gaudeamus-ului bucureştean, la loc de cinste, la standul editurii Univers străluceau multe exemplare din, pesemne, cea mai recentă ediţie românească a cărţii. Normal că m-am bucurat.

P.P.S. Mai există un scriitor – redutabil şi el, de asemenea, laureat şi el al unui Goncourt (care, parcă, e uneori, mai drept decât politizatele şi ideologizatele, tot mai des, Nobel-uri pentru literatură...) – care s-a jucat cu numele său. Şi anume, Andrei Makine. Alternaştere, Lucrarea iubirii, Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire şi Cele 20.000 de femei din viaţa unui bărbat sunt cele patru foarte puternice romane pe care, de altfel, le avem şi în traducere în limba română, toate la editura Univers, Andrei Makine publicându-le cu pseudonimul Gabriel Osmonde.