Ca un palimpsest casa copilăriei
Straturi straturi peste pereţii ei scorojiţi stau privirile străbunicilor mei ctitorii
Privirile bunicilor şi părinţilor mei
Apoi privirile mele lipite definitiv pe tavanele şi pe zidurile sidefii
Foarte înalte la începuturi şi din ce în ce mai joase
Cu cât anii se adunau mai mulţi
Înlăuntrul casei locuiesc acum nişte străini ale căror priviri
Niciodată nu vor fi semn de iubire pe marele palimpsest
Demult când Dumnezeu l-a bucurat cu un copil
Străbunicul meu a sădit un brad în faţa casei înalte
Acum toţi vor să taie bradul pentru că se spune cel care-l sădise este mort
La fel şi cel pentru care fusese sădit
Iar bradul nu mai este privit de niciunul dintre cei care l-au iubit
În podul casei ne ascundeam în joacă
Acum se vede cerul prin acoperiş dar glasurile coplăriei încă mai răsună cald
În lemnul grinzilor ca-ntr-o vioară veche
Tot dintr-o joacă credeam că am întâlnit prima dragoste
Voiam să par indiferent în preajma ei dar nu mi-a reuşit deloc
Ea mi-a spus trimiţându-mi un întreg diamant cu privirea
Că nu trebuie să mai fac nimic că totul se ştie se vede se simte
Aşa cum ameţitoare vin parfumurile primăverii şi toamnei
Ea mi-a spus fără ocolişuri
Tu mă iubeşti pentru că nu se poate altfel
Eu nu înţelegeam mare lucru doar că de fiecare dată când îmi vorbea
Îmi trimitea un întreg diamant cu privirea
Pribeagul care sunt
Ştie că drumurile demult nu mai duc
În locul unde copilăria nu moare niciodată