Sabina Fati, Vitalie Ciobanu, Ioan Stanomir, Marian Voicu şi Valentin Naumescu au avut inspiraţia, coordonaţi de editura Humanitas, să adune într-o carte 5 contribuţii remarcabile la marea temă a Rusiei. A rezultat un volum excelent care dă (cel puţin) „5 perspective asupra unei vecinătăţi primejdioase”. Cartea se cheamă Vin ruşii şi, cred foarte puternic aceasta, e bibliografie obligatorie pentru cei care vor să înţeleagă în profunzime coordonatele prezenţei – actuale şi istorice – ruseşti în România.

Metodologic, este de spus că toţi cei cinci autori ai eseurilor care survolează tematica rusă – problematică, provocatoare istoric/ politologic/ social/ uman – sunt, axiologic, aliniaţi către Vest. Cu alte cuvinte, cei cinci eseişti care ne spun, în multe feluri, cum anume vin ruşii sunt intim convinşi de justeţea şi superioritatea unor modele (culturale, ideologice, de organizare social-politică) pe care Rusia contemporană le pune, prin diverse mijloace şi cu desfăşurări de forţe (soft şi hard) impresionante, sub semnul întrebării şi chiar în criză. Tradus altfel, Fati, Stanomir, Naumescu, Voicu şi Ciobanu cred că reperul sănătos şi cu sens aspiraţional trebuie să fie democraţia liberală, că ea este cea autentică. Nu e o întâmplare că Vladimir Putin, marele lider rus al ultimelor decenii, politicianul care dă numele unui întreg sistem, este adeptul altui tip de democraţie – numit de el, în mai multe rânduri, „democraţie dirijată”; aşa încât, plecând de la această sintagmă favorită a lui Putin şi a oamenilor pe care se sprijină acest sistem de putere, putem considera că volumul colectiv de eseuri apărut la Humanitas citeşte „democraţia dirijată” prin lentilele „democraţiei liberale”.

În privinţa contabilităţii marilor idei pe care le examinează şi survolează eseurile incluse în această carte, registrul acestora este foarte generos. Punct NODAL pentru întreaga carte (formularea îi aparţine lui Ioan Stanomir) poate fi considerat acesta: „Rusia îşi aruncă umbra asupra a două secole de istorie a românilor. Indiferent de avatarurile ei (autocraţie imperială, imperiu comunist ori republică autocratică), ea ne obligă la o raportare care nu poate fi niciodată neutră”. Despre tematică, mai concret: Ioan Stanomir pune marile borne ale impactului Rusiei asupra istoriei României şi sensurile implicării ruseşti – cel mai adesea în detrimentul României, de unde şi unul dintre cele mai trainice sentimente naţionale antiruseşti din tot ce există la ora actuală în Europa; Sabina Fati (o cunoscătoare inclusiv „la pas” a unor teritorii ruseşti sau care au aparţinut Uniunii Sovietice) sistematizează 5 direcţii majore, 5 deschideri mari prin care Rusia intră în România (vă semnalez în mod aparte foarte ingenioasa şi convingătoarea demonstraţie pe care o face cu privire la instrumentalizarea tematicii unioniste, în raport cu Basarabia); Valentin Naumescu descrie coordonatele geopolitice şi de relaţii internaţionale în care s-au aşezat raporturile României cu Rusia; Marian Voicu spune o poveste (teribilă ca impact; pilduitoare ca metodă de a tulbura vecinătăţile problematice) – a „limbii moldoveneşti” – şi o face într-un fel răspicat; în fine, Vitalie Ciobanu povesteşte, de la Chişinău, cum a trăit limba, cultura şi civilizaţia rusă şi sovietică, textul său având o pronunţată şi şarmantă latură afectivă.

Ceva mai detaliat:

1.Ioan Stanomir are, de fapt, în arhitectura acestei cărţi două texte – e singurul dintre cei cinci autori ai volumului cu un asemenea, să îi spunem aşa, bilanţ auctorial. Primul dintre ele – şi semnificativ mai scurt decât restul textelor din carte (nu are nici 7 pagini) – trasează punctele de mare interferenţă rusească (cu derivatele ei sovietice, desigur) în România. E un calendar binevenit – e şi aşezat în deschiderea cărţii –, căci el permite o orientare mai adecvată prin materia pe care o expun restul textelor. Ioan Stanomir, ŕ propos, este unul dintre cei mai rafinaţi şi mai aplicaţi analişti de la noi – atât în privinţa culturii ruse, cu accente pe literatură, Sfinxul rus. Idei, identităţi şi obsesii e o referinţă editorială elocventă în acest sens, cât şi al istoriei, politice, de idei, care au legătură cu această ţară, Rusia, 1917 fiind, de departe, eseul cel mai elevat şi mai puternic apărut la noi, scris de autori autohtoni, la centenarul ororii numite Revoluţia Rusă. Al doilea text al lui Ioan Stanomir din această carte desface, argumentat şi elegant, elementele care compun ceea ce, metaforic, autorul numeşte „Umbra Rusiei”. „Umbra Rusiei este duhul care ne bântuie şi revine mereu, un duh imposibil de alungat”, notează I. Stanomir. Şi continuă: „De la graniţele fizice până la mişcarea intelectuală, nimic nu rămâne în afara atingerii prezenţei pe care o convocăm. România şi Rusia sunt legate prin această interdependenţă dramatică”. În privinţa chestiunii tranşante – dacă umbra e una întunecată sau, dimpotrivă, mai degrabă răcoroasă şi protectoare –, lucrurile sunt dincolo de orice echivoc: doar accidental şi part-time avem, deşi nu multe, motive să ne încredem în această umbră. Nu e o afirmaţie speculativă – e media, dură, teribilă, a faptelor de istorie.

2. Marian Voicu – el însuşi un foarte atent observator al spaţiilor ex-sovietice şi, de mai multe ori, călător (căci autor de documentare, între altele) prin aceste regiuni complicate în multe feluri, de asemenea, autor al unei cărţi foarte consistente despre Tezaurul României de la Moscova şi al încă uneia (asupra căreia merită să revin, poate într-un număr viitor al revistei Ramuri) despre Fake news, manipulare şi populism – spune, în Vin ruşii!, povestea aşa-numitei „limbi moldoveneşti”. E – inclusiv această limbă care e denumită în acest mod adânc problematic în raport cu realitatea lingvistică – „Visul lui Cotovschi” (acesta este şi titlul eseului din carte), dar e şi mult mai mult decât atât: e una dintre formele unui avant la lettre „război hibrid” pe care URSS l-a dus şi pe această latură, soft, dar atât de perversă în fond, la graniţa cu România. „Limba moldovenească” este în foarte mică măsură despre o dezvoltare organică, firească, a unei limbi şi, în cea mai mare măsură, despre ideologie, putere, confruntare într-o zonă care nu poate avea niciodată un destin neutru. Limba moldovenească este, în alte cuvinte, una dintre numeroasele modalităţi profund criticabile prin care „vin ruşii” .

3. Sabina Fati – cea care a fost la ruşi, dar şi în republicile care au făcut parte din conglomeratul interetnic dominat de ruşi în perioada sovietică (mai întâi, pe Drumul Mătăsii; mai apoi, a dat ocol Mării Negre) – listează 5, pesemne că şi cele mai importante, modalităţi/ drumuri/ ferestre prin care Rusia poate deveni temă activă şi decisivă pentru mediile româneşti. Acestea sunt următoarele: a) „reparaţia istorică prin care România ar cere sau ar accepta schimbarea graniţelor şi unirea cu Republica Moldova”; b) „relaţiile încâlcite cu Moscova şi crizele politice interne majore exersate de mai multe ori”; c) „propaganda antioccidentală, încurajată de cel mai mare partid autohton”; d) „fraternitatea ortodoxă”; e) „investiţiile economice în sectoare strategice”. Dacă ne putem apăra, opune acestor „curenţi”? Da, dar de la an la an, tot mai greu.

4. Valentin Naumescu numeşte, de pe poziţiile observatorului dinamicilor în materie de relaţii internaţionale şi geopolitică, o serie de instrumente, cărora le putem spune şi „arme” ale unei diplomaţii agresive, prin care Rusia modifică, începând cu Europa Centrală şi de Est şi terminând cu Occidentul (inclusiv, deci, Statele Unite ale Americii), terenul de joc (geo)politic şi regulile jocului. Un citat, un singur citat care priveşte şi ţara noastră în cel mai înalt grad: „confuzia pare să fie principala armă de destructurare a democraţiilor liberale. Este utilizată copios, din interiorul şi din afara acestora. Este instrumentată de Rusia, dar şi de prietenii ei iliberali din democraţiile occidentale”. Iată care sunt cele mai recurente specii ale confuziei despre care vorbeşte Valentin Naumescu: confuzia valorilor, confuzia temerilor şi ameninţărilor, confuzia privind duşmanii şi securitatea internă, confuzia economică şi a nivelului de viaţă, confuzia informaţională, confuzia identitară, confuzia privind reuşita modelelor politice şi economice, confuzia politică şi instituţională, confuzia democratică. Toate aceste specii, încă o dată, au legătură şi cu ţara noastră. Din ce în ce mai mult, de fapt, din ce în ce mai dramatic.

5.Vitalie Ciobanu, admirabilul eseist şi scriitor din Republica Moldova, încheie recitalul de idei, argumente şi demonstraţii din această carte. Titlul însuşi al eseului său e un indicator foarte puternic privitor la direcţia în care merge substanţa textului: „Când m-am născut, ruşii veniseră deja”. Vitalie Ciobanu este, dintre toţi cei cinci autori ai cărţii, cel care a cunoscut la modul cel mai nemijlocit posibil în câte feluri „vin ruşii”. E născut, formal, în Uniunea Sovietică – şi abia la câteva decenii de la naşterea sa trăieşte – deşi e fix acelaşi teritoriu – în Republica Moldova. Povestea sa, despre cum a trăit „printre ruşi”, e caldă, umană, autentică, fără nici o urmă de patetism ieftin. Relatarea sa nu e făcută în termeni dihotomici, e firească, aş zice – căci viaţa nu e aşa cum o împart categoriile politice/ ideologice, totuşi mult prea puţine, nedrepte în raport cu bogăţia vieţii. Partea de final a eseului lui Vitalie Ciobanu e o invitaţie (la care subscriu) de a-i citi pe marii clasici ruşi pentru a înţelege ce e cu această ţară, uriaşă, contradictorie, cu o istorie atât de zbuciumată, o istorie pe care nu o păstrează doar la sine, ci o şi proiectează către cât mai multe alte ţări.

Vin ruşii este o carte care cade pe un context cu un potenţial foarte bun de receptare. Iar oamenii care au scris-o chiar sunt cu adevărat dintre cei – nu foarte mulţi la noi, din păcate – care pot scrie despre această temă aşa cum se cuvine. O carte care nu e de ratat.