Formula „avataruri lirice ale religiozităţii argheziene”, fericit utlizată de criticul Sorina Sorescu, foarte sugestivă şi sintetică, apare în prefaţa cărţii lui Marin Beşteliu: Tudor Arghezi – poet religios, ediţia a II-a. Această formulă concentrează problematica complexă a religiosului în opera argheziană şi, prin nuanţările următoare, clarifică semnificaţia poeziei religioase în comparaţie cu poezia mistică, distincţia fiind evident discutată şi în cadrul studiului (plecând de la delimitarea lui Rudolf Otto între sacru şi numinos): „Ultimele două capitole, Poezia biblică şi Drama credinciosului modern, prezintă exhaustiv multitudinea de avataruri lirice ale religiozităţii argheziene, de la temele, motivele, simbolurile, figurile expresive de sorginte biblică, până la nucleele imagistice şi atitudinile asociate îndoielii, revoltei, terorii mistice. Abordarea interdisciplinară îi permite profesorului Marin Beşteliu să rediscute frontiera dintre poezia de inspiraţie religioasă şi poezia mistică. Poezia de inspiraţie religioasă (sau «poezia biblică») se întemeiază pe rescriere, iar nu pe Revelaţie.” (Prefaţa se intitulează sugestiv: „Scrisul pe dedesubt”. Ipoteze şi ipostaze)

Dincolo de delimitările tranşante despre Tudor Arghezi ca „poet religios” (Marin Beşteliu) sau „poet nereligios” (Nicolae Manolescu), interesant este parcursul, „demonstraţia“, nuanţele, însă nici verdictele clare nu pot fi de neglijat, asumarea până la capăt a unei ipoteze fiind de dorit. Vorbind şi de premise, şi de ceea ce urmează a fi relevat, Marin Beşteliu expune cu claritate metoda folosită: „Din diverse motive nu s-a căutat, aşa cum este firesc, o grilă de lectură care să se bazeze pe observaţii oferite de filosofia şi psihologia religiei”, totul redimensionat din perspectivă istorico-literară.

Revenind la nuanţe şi în căutarea unei formule integratoare, nu atat de totale şi ferme precum „religios/ nereligios”, se poate lua în discuţie eseul lui Ion Pop din revista Viaţa Românească, nr. 8-9/ 2008: „Tudor Arghezi, Dumnezeul ascuns, Poezia prezentă”. Aici autorul studiului afirmă: „Ceea ce nu s-a subliniat, poate, îndeajuns la acest nivel al lecturii, a fost faptul că Dumnezeu al lui Arghezi era mai degrabă unul ascuns, şi nu absent. Faţa lui Dumnezeu n-o vede nimeni dincoace de Vechiul Testament, iar când o «vede» e, mai curând sub formă de lumină şi iradiere luminoasă. Apariţia sa e doar promisă metaforic viitorului eschatologic şi al Parousiei, iar «teologia icoanei» (vezi Paul Evdokimov) vorbeşte mereu despre «Dumnezeul cel nevăzut», care scapă oricărei reprezentări, admiţând doar faptul că el «se multiplică în manifestările sale» energetice şi luminoase, pentru a umple omul cu apropierea-i arzătoare” (Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p.163). [...] Biblia Vechiului Testament nici nu admitea «chipul cioplit», reprezentarea divinului, sugerând implicita primejdie a deturnării contemplaţiei pur spirituale spre frumuseţea formei, către «imanentismul estetic al imaginii» (Idem, p. 159), singurele reprezentări îngăduite erau ale îngerilor, creaturi intermediare şi de mediere între uman şi divin.”.

Legătura între fragmentul citat şi studiul profesorului Beşteliu este că şi acesta aduce la suprafaţă semnele unei divinităţi ascunse, nu absente. Semnele ascunsului au legătură şi cu „certitudinea condiţiei pământeşti”, fiinţa umană ca reprezentantă a concretului, care în relaţie cu „fiorul transfigurarii”, ce poate să nu fie tot timpul prezent, reprezintă „cele două constante ale liricii sale religioase de inspiraţie biblică din antinomia cărora creşte condiţia tragică a poetului”. Tragicul acesta al fiinţei poetului sau, cu altă formulă, „Sublimarea firii «ne-ngenuncheată pe pământ», trimite şi la gnosticism, dar tot prin prisma ascunsului: „Tudor Arghezi se apropie, surprinzător, de spiritualitatea gnostică, şi ea neîncrezătoare în dogmele instaurate, sperând să descifreze misterul divin ascuns în textele sacre.”

Vorbind de tragism, studiul critic al lui Marin Beşteliu aduce în discuţie şi alte nuanţe mai puţin comentate, de pildă, restructurarea pe care fiinţa religioasă modernă o suferă, acest aspect fiind tratat într-un capitol separat: Drama credinciosului modern. Cele două elemente care acţionează asupra spiritului religios sunt, raportate şi la observaţiile lui Iuri Beridaev, „individualismul pronunţat” ca efect al evoluţiei sociale şi „achiziţiile culturii laice”. Ambele modelează percepţia şi înţelegerea asupra religiosului, iar în cazul lui Arghezi un aport special îl are şi „orgoliul sau trufia unei personalităţi creatoare”, care în modernitate nu mai constituie un obstacol de netrecut în calea credinţei. Aceste nuanţe dovedesc, prin subtilitatea argumentării lor, faptul că Marin Beşteliu gândeşte în profunzime şi cu erudiţie sentimentul religios, ca impact al „lucidităţii cu credinţa”, atât în cazul lui Arghezi, cât şi al demersului critic, iar versurile „Te caut mut, te-nchipui, te gândesc” pot ţine loc de încheiere.