Urmuz în note de grotesc, parodic şi tragic
de Cristina Gelep
Tragismul
Încă de la început trebuie remarcat că studiul lui Constantin
Cubleşan, Urmuz în conştiinţa criticii, are merite didactice
deosebite, fiind un instrument de lucru foarte util pentru cei interesaţi de
bibliografia urmuziană. Totodată, cartea oferă o privire de ansamblu, reataşază
exegeza despre Urmuz, o clasifică, o organizează şi reorganizează, mergând pe
un fir al claritatii presărat cu note de originalitate interpretativă şi trecut
prin filtrul propriu al criticului.
O temă controversată, urmărind problema de la început spre
sfârşit, în ceea ce priveşte studiul de faţă, şi de la sfârşit spre început, în
ceea ce-l priveşte pe Urmuz ca individ extraliterar, este Sinuciderea. Acest
act tragic, radical, exprimă tragedia omului Urmuz şi, posibil, tragedia eului
creator, să o numim viaţă, care, ca gestaţie mortuară, ajunge la acest gest
ireversibil.
Aceasă agonie a vieţii, această neîmplinire de viaţă personală şi
dezechilibru literar, văzut ca realitate artistică suprarealistă, este observat de mai mulţi critici. Spre
exemplu, George Pruteanu referindu-se la Pagini bizare notează:
consemnează un faliment, un sfârşit ipotetic, o agonie a literarului. Formula
de un ultim profet ce strigă în deşert, împreună cu Textele lui Urmuz
sintetizează eseistul sunt în fond critică a literaturii. Literatura
reflectată într-o oglindă monstruoasă, de asemenea: universul lui nu are
decât un singur punct de tangenţă cu cel uman: moartea reflectă tragismul lui
Urmuz, existenţa sa tragică şi prelungirea umbrei acestei existenţe în operă, o
operă a unei suprarealităţi tragice, trăită parcă într-o subrealitate în subteranele
umanului.
(Meta)Tragismul. Tragismul în
act
Chiar şi formula scriiturii e una fără ieşire, a
experimentului, în care primul experimentat e chiar eul creator, eul se trece
prin propria lentilă şi îşi scrijeleşte carcasa scriitoricească de propriile
cioburi ale dedublării, poate, sau ale unei încercări de ieşire din sine:
Experimentul lui Urmuz e fără ieşire, o dovedeşte faptul că prima
victimă a fost el însuşi. Experimentul Urmuz nu duce spre ultimul cerc al
cetăţii Artei, unde este locul trădătorilor ci de-acu, al trădătorilor întru
asasinarea duhului. Tocmai de aceea, Lucian Boz nu poate vedea în el decât un
deschizător de drumuri. Urmuz reprezintă doar o etapă necesară
într-o evoluţie în dialectica lucrurilor. El nu e decât un herald al
unui nou ev ce urmează după o prodigioasă deconfitură a logicii, a frumuseţii, după
tragicul hilar, meduza cititorului prin
enormităţi răscolitoare. În rest, acest experiment prezintă riscul
fetişului.
Tragismul se vede chiar şi în scriitură, o metascriitură a
tragicului despre tragic, dinspre tragic, este vorba mai exact, aşa cum spune
Eugen Negrici, despre contradicţia de sisteme în inadecvarea programată a
sintacticului la semantic, totul iradiind dintr-o frică de tiparele
terne ale literaturii în general. De aceea, patologica sa teroare
duce la absurd, foarte aproape de actual chiar cu atingeri postmoderne prin parodierea
parodierii.
Insistând asupra scriiturii, a tragismului ca scriitură, a
tragismului în act, conflictul latent şi nu numai, chiar exprimat, se simte
prin antinomii vizibile şi invizibile în opera lui Urmuz, după cum foarte fin
observă Solomon Marcus: literatura se supune unor două tendinţe antinomice
şi mai ales că starea de sănătate psihosomatică rezultă tocmai din
echilibrul acestor tendinţe antinomice. E limpede că apare aici o tensiune
între cele două activitaţi ale emisferelor celebrale, între activitatea
empirică (externă) şi cea reflexivă (internă). Se constată că starea de
paradox antinomic corespunde stării normale, de sănătate în timp ce ieşirea din paradox este în
acelaşi timp intrarea în starea de boală. [....] Creaţia literară a
lui Urmuz este anume construită pentru a ilustra această alunecare între plauzibil şi absurd, ca una din formele
normale ale paradoxului creaţiei.
Avem, deci, un paradox în atingere cu absurdul, un mecanism
gol al limbajului, o hibridizare, o apropiere de tăcere, care înghite şi se
autoînghite, o întrupare a vidului şi a absenţei, un univers aparent plat,
banal, dar o tăcere dinamică prin latenţa ei gata să explodeze şi explodează
încet din modernitate spre postmodernitate şi poate... încă.
|
|