Începând cu secolul al XIX-lea, ca urmare a răspândirii şi impunerii paradigmei romantismului la nivelul mentalităţii intelectualilor occidentali – cultura europeană intra într-o lungă şi adâncă perioadă de criză, criză însoţită de fenomenul „uitării” caracterului specific al filosofiei, activitate de cunoaştere, transformată, începând de acum, într-o anexă a ştiinţelor, cu deosebire o anexă a istoriei şi a filologiei. În această nouă calitate a sa, filosofia devenea o disciplină istorică şi filologică, dezvoltându-se atât ca istorie a filosofiei, cât şi ca filologie a filosofiei. Transformată într-un domeniu academic de specialitate, filosofia încăpea pe mâinile unor „profesionişti” salarizaţi, obligaţi a se ocupa cu demersul istoric al analizei ideilor şi reconstituirii filologice a operelor „marilor” filosofi ai trecutului. Aşa ajungea filosofia să fie predată în universităţile europene de stat sub forma unor savante cursuri şi discipline universitare, cu care, de altfel, în scurtă vreme, ea sfârşea prin a fi confundată.

Vorbim de nişte vremuri tulburi, prelungite, de altfel, până astăzi, în care nimeni nu putea fi catalogat filosof, fără ca el să nu fi demonstrat public că este în egală măsură un erudit istoric şi un acribic filolog. Este vorba de o epocă în care omul dedicat filosofiei, fără a avea vreo înţelegere a adevăratei sale meniri, s-a supus unei istovitoare, complexate şi ineficiente munci istorice şi filologice. Ne referim aici la o muncă prin care acesta, confundând filosofia – ca activitate personală de cunoaştere – cu operele metafizice şi elaboratele doctrinare/ ideologice, ce au fost create de-a lungul timpului pe baza ei, s-a mulţumit, în absenţa oricărei preocupări faţă de sine, cu studiul „obiectiv” al acestor produse istorice, studiu pe care mai apoi s-a crezut îndreptăţit să-l numească filosofie. Aceste studii sunt astăzi larg răspândite şi des folosite în facultăţile de filosofie, deprinderea cu ele fiind considerată un instrument de bază al formării studenţilor acestora.

În realitate, aceste studii monografice şi discipline istorico-filologice prezintă numeroase neajunsuri, ele fiind responsabile de blocajul, întârzierea ori ieşirea neofiţilor din procesul de iniţiere filosofică. Departe de a avea virtuţi propedeutice, monografiile istorico-filologice întăresc studentului iluzia identităţii dintre filosofie, ca activitate de cunoaştere, şi operele istorice create pe fondul acesteia, silindu-l astfel să-şi reprezinte filosofia ca pe un greoi, dificil, arbitrar, depăşit şi, în cele din urmă, un inutil produs istoric. Nu sunt deloc puţini studenţii în filosofie, care, pornind de la recunoaşterea identităţii dintre filosofie, ca activitate de cunoaştere şi operele născute în urma acesteia, sfârşesc prin a constata şi acuza pe nedrept lipsa ei de utilitate. Ce utilitate mai poate avea pentru aceştia filosofia, dacă ei o confundă cu naivele teorii cosmologice ale antichităţii, cu summele metafizice ale Evului Mediu, cu lucrările lui Descartes, Spinoza ori Leibniz, cu operele lui Kant, Hegel ori Schopenhauer, cu scrierile lui Nietzsche, Husserl ori Heidegger?

Confuzia dintre filosofie şi operele artistice, teoretice ori morale apărute pe fondul filosofiei este dublată, în plus, de confuzia făcută între aceste opere şi personalitatea autorilor lor. Produs al mentalităţii romantice, studiile istorico-filologice sunt, vrând-nevrând, intim pătrunse, afectate şi legate de resorturile mitologice ale mentalităţii Sturm und Drang-ului, resorturi reprezentate în primul rând de cultul faţă de marea personalitate umană, faţă de puterea şi faptele irepetabile ale acesteia, în sfârşit, faţă de originile, genialitatea şi destinul său providenţial. Ca urmare a acestui cult, aceste studii istorico-filologice conduc la substanţializarea şi fetişizarea operelor cărora se dedică, împrumutându-le acestora prin procedeul antropomorfizării, trăsături autonome de caracter şi personalitate. Este vorba de un procedeu prin care operele trecutului, fiind dislocate din legăturile lor structurale şi funcţionale cu activităţile de cunoaştere şi de creaţie din care au provenit , capătă o valoare în sine şi îşi pierd în cele din urmă sensul.

Iată de ce aceste studii vor provoca în mod natural în sufletul neofitului impresia unei diferenţieri ontologice iremediabile faţă de autorul monografiat, senzaţia frustrantă a unei fatale dificultăţi comprehensive faţă de el, o proastă poziţionare faţă de acesta, una însoţită de profundul afect al inferiorităţii care generează în sufletul celui neiniţiat fie voinţa resentimentară de a-l depăşi, fie tendinţa infantilă de a-l imita şi de a-l reproduce. Se înţelege, aşadar, că lipsit de acel necesar al conştiinţei de sine, necesar ce lipseşte majorităţii celor tineri, neofitul va fi privat de posibilitatea unei relaţii personale cu „eroul” monografiat, atenţia acestuia fiind ocupată în întregime cu personalitatea şi cu faptele mitologizate ale acestuia din urmă. Având neajunsul de a-l pune şi a-l ţine permanent în umbră pe cititor, studiul monografic se face răspunzător de trezirea, răspândirea şi intensificarea unei veritabile psihoze egotiste în rândul neofiţilor şi, totodată, de inhibarea şi blocarea dispoziţiei acestora pentru filosofie, pentru cunoaşterea de sine.

Romantismul nu este responsabil doar de transformarea filosofiei într-o ancilla historie et philologiae. Cu mult mai mult, el este responsabil de tentativa, în bună parte reuşită, de măsluire ideologică a sensului şi semnificaţiei originare ale filosofiei. Este vorba de o falsificare a fizionomiei autentice a filosofiei – fizionomie configurată încă din epoca antică a democraţiei ateniene şi cultivată, începând de atunci, doar în perioadele de declin ale autoritarismului public şi ale represiunii socio-culturale – falsificare menită să slujească interesele social-politice şi parvenirile statutare ale intelectualităţii burgheze europene a secolului al XIX-lea.

În urma acestei falsificări ideologice, filosofia a fost concepută ca un domeniu exclusivist, accesibil unui grup de intelectuali de elită, unul în care nu puteau intra decât profesionişti calificaţi şi persoane supradotate. Prin această falsificare se trecea în umbră faptul că filosofia a funcţionat, încă de la origini, ca o activitate deschisă tuturor, anume ca o activitate paideutică, practicabilă la nivel de masă. Ce scop avea însă această măsluire conceptuală? Unul singur, şi anume „feudalizarea” filosofiei: transformarea acestei activităţi dintr-o îndeletnicire pragmatică, accesibilă în principiu tuturor, într-un domeniu intelectual, particular, închis şi izolat, capabil să asigure intelectualilor burghezi dornici să-l ia în stăpânire recunoaşterea şi pătrunderea rapidă în sânul mult râvnitelor societăţi de curte ale vremii.

Totuşi, astăzi, cei ce reuşesc să deosebească între filosofie ca activitate de cunoaştere, pe de o parte, şi reflecţiile, analizele şi studiile istorice ori filologice despre aceasta, pe de altă parte, devin capabili să descopere şi să combată această falsificare istorică. Recunoscând deosebirea dintre filosofie şi monografiile istorico-filologice dedicate operelor ei, pentru aceştia devine clar, că dacă studiul ştiinific asupra filosofiei este şi trebuie întreprins de o breaslă de specialişti calificaţi, practicarea acesteia nu depinde nicicum de apartenenţa la această clasă profesionalizată. De altfel, această situaţie în care se află filosofia, departe de a fi una specifică ei, poate fi întâlnită în cazul tuturor ştiinţelor. Astfel, spre exemplu, dacă studiul medicinii reprezintă, fără îndoială, un privilegiu al specialiştilor, educaţia sanitară se adresează întregii societăţi, tot aşa cum, dacă studiul matematicii constituie un apanaj al matematicienilor, folosirea acesteia priveşte întreaga populaţie. Această folosire la nivel de masă a filosofiei este favorizată, de altfel – aşa cum aflăm din epocile democratice –, de faptul că ea nu reclamă celor ce o practică o supradotare intelectuală a agenţilor ei, ci o sumă de înzestrări absolut comune acestora. Astfel, pentru a face filosofie, practicantul nu are nevoie decât de conştiinţă, de comunitate şi de acţiune, trei proprietăţi uzuale, aflate, de fapt, la îndemâna oricui. De conştiinţă, în măsura în care orice filosofie depinde funcţional de ea, de comunitate şi de acţiune, în măsura în care această conştiinţă suferă şi se dezintegrează odată cu izolarea socială, respectiv cu pasivitatea şi resemnarea practică a deţinătorului acesteia.

Faptul că studiul filosofiei se adresează profesioniştilor, iar filosofia propriu-zisă marelui public, nu trebuie, acum, să ne facă să ne închipuim că succesul şi eficienţa practicării filosofiei stau, de fapt, la îndemâna oricui. Nicidecum. Ne împiedică să afirmăm acest lucru, în primul rând, constatarea, de bun simţ, potrivit căreia practicarea filosofiei, asemeni oricărei alte activităi cu scop, depinde fundamental de utilizarea unor metode, a unor tehnici şi procedee specifice de lucru, în fond a unui instrumentar tehnic, destinat a uşura munca celor ce o întreprind. Este neîndoielnic că practicarea eficientă a filosofiei necesită şi rămâne tributară recunoaşterii prealabile a unei metodologii de lucru. Totuşi, dacă filosofia, în rând cu celelalte activităţi umane, face în prealabil recurs la metodologie, asta nu implică faptul că luarea în stăpânire a unei astfel de metodologii de către un practicant ar trebui să facă cumva din acesta musai un filosof. Motivul este simplu: mânuirea de către acest agent al metodelor, tehnicilor şi procedeelor proprii filosofiei – în absenţa deschiderii, curiozităţii şi simpatiei lui faţă de viaţa oamenilor, a trezirii dorinţei sale de a le fi de folos, a folosirii capacităţii personale de a gândi pe cont propriu şi de a converti, astfel, prin înţelegere, reprezentarea lumii exterioare şi sensibile într-o lume lăuntrică şi inteligibilă – conduce la transformarea lui nu într-un filosof propriu-zis, ci, parafrazându-l pe Descartes, într-un simplu meşteşugar al filosofiei.