În măsura în care răspunde şi satisface nevoilor umane, filosofia este o activitate utilă. Utilitatea sa nu o transformă însă cu necesitate nici într-un bun, nici într-o muncă propriu-zisă. Într-adevăr, nu despre orice activitate utilă spunem că este muncă. Aşa cum precizează acelaşi Carl Menger, există numeroase activităţi care, deşi sunt utile şi pot avea o valoare economică considerabilă, nu pot fi catalogate ca fiind munci. Astfel, deşi acţiunea de a achiziţiona mărfuri de la un producător, ori aceea de a ne folosi de serviciile oferite de un prestator sunt activităţi cu caracter util, ele nu devin prin aceasta munci propriu-zise. Asemeni acestor acţiuni utile, filosofia, ca activitate de cunoaştere desfăşurată prin facultatea contemplativă şi comprehensivă a conştiinţei, deşi răspunde unor nevoi umane şi reprezintă o activitate care în anumite condiţii dobândeşte o valoare economică majoră, nu constă într-o muncă. Nu este o muncă în primul rând pentru că filosofiei îi lipseşte caracterul de activitate de creaţie ori de producţie; într-adevăr, aşa cum aflăm de la Socrate, prin filosofie omul nu produce şi nu creează nimic; prin ea, el întreprinde doar o constatare comprehensivă a realităţii (Platon, 1974, vol. I, 18a, p. 16).

Deşi filosofia este o activitate de cunoaştere, nu un proces de producţie, ea are nevoie constitutivă de acţiune pentru a se putea întreprinde. Condiţionarea dintre filosofie şi acţiune este, însă, una reciprocă: aşa cum filosofia devine „goală” în absenţa acţiunii, acţiunea (fie ea de creaţie, de inovaţie ori producţie propriu-zisă) devine „oarbă” în absenţa filosofiei. Este dincolo de orice îndoială faptul că omul nu poate imagina, inventa ori produce lucruri decât în limitele facultăţii sale de conştiinţă şi doar pe fondul proceselor de cunoaştere intermediate de aceasta. Altfel, în absenţa acestora din urmă, munca omului – pentru a nu ne referi decât la aceasta – „ca acţiune de producţie care utilizează funcţiile fiziologice ale proceselor vitale şi care consumă potenţialităţile energiei umane, în vederea atingerii unor scopuri externe, diferite de simpla desfăşurare a proceselor fiziologice” (Mises, L., 2002, p. 131) – devine imposibilă.

Urmând linia teoriei mengeriene a bunurilor, afirmăm că orice lucru sau acţiune care întruneşte toate cele patru condiţii menţionate mai sus este: fie un bun capabil a satisface direct nevoile umane, altfel spus, un bun de consum, bun de ordinul întâi, fie un bun care satisface indirect aceste nevoi, adică un bun de ordin superior, implicat în producerea bunurilor de ordinul întâi, pe care îl numim bun de producţie. Între relaţiile dintre bunurile de ordin superior (de producţie) şi bunurile primare (de consum) identificăm câteva regularităţi pe care este util să le precizăm.

Întâi, caracterul de bun al bunurilor superioare depinde de disponibilitatea bunurilor complementare necesare producerii bunurilor de consum. „Nu stă în puterea noastră să folosim un bun dintr-un ordin superior pentru satisfacerea nevoilor noastre dacă nu deţinem puterea de decizie asupra celorlalte bunuri (complementare) din ordinele superioare” (2007, p. 59). Ar fi o eroare, prin urmare, să credem că bunurile superioare au caracter de bun prin ele însele, şi nu depind, în ceea ce priveşte acest caracter, de disponibilitatea celorlalte bunurilor superioare, complementare, necesare producerii bunurilor de consum. Apoi, caracterul de bun al bunurilor de ordin superior este condiţionat de calitatea bunurilor corespunzătoare de ordin inferior. Bunurile de ordin superior (de producţie) nu depind, potrivit acestei a doua regularităţi, doar de bunurile complementare de acelaşi ordin, ci şi de bunurile de ordin inferior la a căror realizare ele contribuie: dacă, drept urmare a unor modificări apărute în structura nevoilor noastre, bunurile de ordinul întâi îşi pierd caracterul de bun de consum, atunci bunurile superioare îşi pierd la rândul lor caracterul de bunuri de producţie.

Dependenţa pe care bunurile de ordin superior o au faţă de cele de ordin inferior derivă, de altfel, din dependenţa pe care nevoile noastre pentru bunurile de producţie o au faţă de nevoile noastre pentru bunurile de consum. Bunăoară, dacă noi avem nevoie de un teren agricol, de o cantitate de grâu ori de una de făină, dacă avem, mai mult, nevoie de reţeta de fabricaţie a pâinii ori de cunoştinţele necesare apropierii şi controlării tuturor acestor bunuri superioare, avem toate aceste nevoi doar în măsura în care simţim nevoia să consumăm pâine. Totuşi, această dependenţă a bunurilor de ordin superior faţă de bunurile de consum nu este una absolută. Prin dezvoltarea şi lărgirea sferei de utilizare a bunurilor din ordinele superioare, creştere care conduce printre altele la o sporire a diviziunii muncii, creşte şi cantitatea bunurilor de consum, fapt care ne arată că viaţa bunurilor de consum este marcată de evoluţia bunurilor de producţie.

Indiferent dacă lucrurile sunt bunuri de consum ori bunuri de producţie, acestea nu deţin prin ele însele o valoare, altfel spus, nu deţin de la natură un caracter economic. Utilitatea lor este insuficientă pentru a le atribui acest caracter. Pentru a deveni bunuri economice, lucrurile sau activităţile trebuie să fie mai mult decât utile, ele trebuie să fie rare. Raritatea lor, indiferent dacă ele sunt divizibile (un bun de consum sau unul de producţie sunt divizibile atunci când ele pot fi produse sau utilitate în unităţi oricât de mici) sau adaptabile (calitatea bunurilor de consum sau de producţie de a-şi putea asocia unităţile proprii cu unităţile altor bunuri), reprezintă o valoare ce derivă din raportul între cantitatea disponibilă a acestor bunuri şi nivelul cerinţelor umane faţă de ele (totalitatea bunurilor pe care un om are nevoie să le deţină pentru a-şi satisface nevoile). Atunci când cantitatea disponibilă a bunurilor este mai mică decât nivelul cerinţelor existente faţă de ele, lucrurile sau acţiunile capătă calitatea de bunuri economice, tot aşa cum, dacă această cantitate a bunurilor este mai mare decât nivelul cerinţelor, ele nu capătă această calitate.

Menţinând acordul cu teoria mengeriana, vom spune că valoarea bunurilor, asemeni caracterului economic al acestora, departe de a fi intrinsecă lor, provine din legătura acestora cu nevoile noastre şi funcţionează tot ca un rezultat al relaţiei dintre cerinţele omului şi cantităţile de bunuri de care acesta dispune. „Valoarea nu este, aşadar, nici o trăsătură intrinsecă bunurilor, nici o însuşire a acestora, nici un lucru independent, existent de la sine. Este doar o judecată a oamenilor asupra importanţei bunurilor aflate la dispoziţia lor pentru menţinerea vieţii şi pentru bunăstare. Din această cauză, valoarea nu există în afara conştiinţei oamenilor” (Ibidem, pp. 120-121).Totuşi, între caracterul economic al bunurilor şi valoarea acestora există o însemnată deosebire. Când nevoia faţă de un bun este mai mare decât cantitatea lui concretă disponibilă, spunem despre acest bun că are caracter economic. Când acest caracter economic pătrunde în conştiinţa oamenilor şi face obiectul cunoaşterii lor, spunem despre bun că are valoare economică. Valoarea este, aşadar, acea importanţă pe care noi o acordam bunurilor concrete (ideale ori materiale), conştienţi fiind că satisfacerea nevoilor noastre depinde mereu de disponibilitatea acestora din urmă. Deosebită de caracterul economic al bunurilor, valoarea acestora nu apare decât în sfera conştiinţei şi cunoaşterii personale, având atât calitatea de a provoca, a extinde şi a menţine în timp acţiunea noastră economică, cât şi pe aceea de a trezi responsabilitatea noastră de decizie faţă de bunurile cu care interacţionăm.

Valoarea unui lucru nu trebuie confundată cu utilitatea lui; utilitatea este necesară valorii, nu este însă suficientă ei. Un lucru este valoros nu pentru că satisface nevoilor omului, ci tocmai pentru că nu le poate satisface îndeajuns. Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care valoarea are pentru noi un caracter marginal : ea se stabileşte în mod concret şi individual de către fiecare dintre noi, întotdeauna în relaţie cu cele mai puţin importante nevoi ale noastre, şi anume cu acelea care au rămas încă nesatisfăcute sau a căror satisfacere depinde de gradul de disponibilitate al bunurilor necesare lor. Având un caracter marginal, valoarea este în întregime subiectivă, fapt care face ca aceleaşi bunuri să capete valori diferite la oameni diferiţi, în funcţie de diferenţa dintre cerinţele lor şi cantităţile de bunuri disponibile. Aşa se face că lucruri cu o utilitate crescută capătă uneori în mintea şi viaţa acestora o valoare scăzută, tot aşa cum bunuri cu o utilitate scăzută se pot bucura aici de o valoare ridicată.

Ce statut şi ce rol dobândeşte însă filosofia atunci când ea este judecată din prisma teoriilor mengeriene mai sus menţionate? Dacă filosofia, în calitate de activitate personală de cunoaştere, îndeplineşte toate cele patru condiţii necesare ce-i permit să fie tratată asemeni unui bun, ea poate fi catalogată fie ca un bun de consum, fie ca un bun de producţie. Contrar concepţiilor idealist sau materialist romantice, filosofia nu este bun de consum. Departe de a fi, aşa cum îşi închipuie socialiştii de dreapta ori de stânga, o elaborare intelectuală cu sau fără funcţie ideologică, filosofia este o activitate care nu poate satisface în mod direct nevoile umane. Din această cauză, dacă filosofia ori umanioarele ajung cumva să răspundă nevoilor omului, ele o fac numai în măsura în care sunt implicate şi integrate în procesele de producţie ale bunurilor de consum. Nevoia de filosofie este, fără excepţie, o nevoie secundară a vieţii umane, o trebuinţă derivată, ce nu poate fi resimţită decât în măsura în care filosofia, ca activitate de cunoaştere, poate condiţiona în vreun fel, conştient ori ba, procesul producerii bunurilor care satisfac în mod direct nevoile umane, indiferent dacă aceste bunuri sunt ideale sau materiale.

Deosebită fundamental de toate acestea, filosofia este un bun complementar de ordin superior, cu alte cuvinte, un bun de producţie, implicat în creaţiile, inovaţiile ori muncile oamenilor. În calitate de bun de producţie, filosofia nu trebuie confundată, însă, cu o activitate de producţie. Filosofia este aici doar o componentă complementară cu rol constitutiv a activităţii de producţie/ creaţie. În această calitate, filosofia este implicată atât în producerea bunurilor de consum, cât şi la aceea a bunurilor de producţie. Astfel, calitatea de bun superior a filosofiei, depinde de disponibilitatea celorlalte bunuri complementare (intelectuale sau materiale, tangibile sau intangibile) implicate la rândul lor în producerea bunurilor de consum. Doar prin legătura ei cu celelalte bunuri superioare complementare ori prin legătura constitutivă cu bunurile de consum, filosofia dobândeşte caracter de bun superior. Pentru a-l parafraza pe Menger, vom spune că natura economică a filosofiei, ca bun superior, se determină întotdeauna cu începere de la caracterul economic al bunurilor de ordin inferior a căror producţie o serveşte, sau, pentru a-l cita în mod direct, că „ nici un bun de ordin superior nu îşi poate obţine sau menţine caracterul economic decât dacă este potrivit pentru producerea de bunuri economice de ordin inferior” (Ibidem, p.107). Totuşi, aşa cum am expus deja, dependenţa bunurilor superioare (din rândul cărora face parte filosofia) de bunurile de consum nu este una absolută: cantităţile de bunuri de consum aflate la dispoziţia oamenilor cresc în funcţie de lărgimea sferei şi de nivelul de utilizare a bunurilor superioare (cunoştinţele despre legăturile cauzale dintre bunuri etc.), sferă şi nivel, dependente amândouă de dinamica filosofiei.

De unde provine valoarea pe care filosofia o dobândeşte în viaţa omului? Aşa cum am văzut, valoarea şi caracterul economic al bunurilor nu sunt însuşiri proprii ale acestora, ori nişte resturi independente de ele, ci rezultatul unor judecăţi prin care oamenii măsoară raportul dintre cantitatea bunurilor de care dispun şi nivelul cerinţelor lor faţă de aceste bunuri. Filosofia nu deţine nici o valoare prin ea însăşi. În calitatea de bun de producţie, ea capătă valoare numai în măsura în care cantitatea bunurilor (de consum ori de producţie) în al cărui proces de producţie este implicată, apare în conştiinţa oamenilor ca fiind mai mică decât nivelul cerinţelor pe care aceştia le au faţă de ele. Valoarea ei ca bun superior, de producţie, depinde, aşadar, atât de valoarea bunurilor complementare, de ordin superior, cât şi de valoarea bunurilor de consum în a căror realizare este implicată.

Deşi filosofia nu deţine prin ea însăşi o valoare economică, ea face posibilă, datorită caracterului sau activităţii personale de cunoaştere, apariţia şi evoluţia idealurilor de valoare. Asta nu doar pentru că ea, ca bun de producţie, joacă un rol în sporirea productivităţii şi în creşterea cantităţii bunurilor de consum (prima variabilă ce intră în formula de stabilire a valorii marginale), ci şi pentru că ea face posibile unele modificări în structura nevoilor şi a cerinţelor noastre faţă de aceste bunuri (a doua variabilă a formulei valorii marginale). În ciuda acestui fapt, „valoarea nu are nimic arbitrar, ci întotdeauna reprezintă consecinţa necesară a cunoştinţelor umane despre menţinerea vieţii, a bunăstării, sau a unor părţi nesemnificative din ele, depinzând de controlul fiecăruia asupra unui bun sau a unei cantităţi de bunuri” (Ibidem, p.119). Sfera valorilor, sferă cu caracter economic, reprezintă unul din domeniile majore ale filosofiei.

Deşi filosofia este o activitate şi nu un bun de consum (ideal ori material), considerăm că raritatea filosofiei nu se poate explica în acelaşi fel în care explicăm raritatea acţiunilor umane propriu-zise. Dacă valoarea economică a acţiunilor umane se stabileşte în funcţie de cantitatea limitată a energiei ori a celorlalte resurse psihice pe care agenţii le deţin şi le pun în folosinţă în cadrul acţiunii, raritatea activităţii contemplative şi comprehensive a conştiinţei se stabileşte altfel decât prin acestea. Din punct de vedere al valorii economice, între filosofie şi acţiunile umane propriu-zise descoperim o netă deosebire. Întâi pentru că funcţionarea contemplativă şi comprehensivă a conştiinţei, spre deosebire de acţiunile propriu-zise nu atrage de una singură costuri energetice ori consumuri nervoase. Dacă în activitatea filosofică înregistrăm de multe ori un cost nervos şi după o anumită vreme o dezutilitate crescută, faptul nu se datorează contemplativităţii şi comprehensibilităţii conştiinţei cu care operăm, ci activităţilor operatorii ale facultăţilor productive (imaginaţie, intelect, raţiune) cu care ne însoţim şi organizăm procesele noastre de cunoaştere. Dezagrementul şi dezutilitatea sunt efecte ale creaţiei şi producţiei, nu ale cunoaşterii propriu-zise. Apoi, pentru că în calitate de bun superior, raritatea sau valoarea economică a filosofiei, spre deosebire de valoarea celorlalte acţiuni economice complementare, depinde nu doar de valoarea bunurilor de consum la a căror realizare ea însăşi contribuie, ci, aşa cum am arătat, şi de valoarea activităţilor de producţie pe care ea le face posibile, le însoţeşte şi le eficientizează.

Bibliografie:

Platon, Opere, vol. I, Editura Ştiinifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974.

Carl Menger, Principles of economics, Ludwig von Mises Institute, 2007.

Ludwig von Mises, Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică, Institutul　Ludwig von Mises –România, 2002.