Reputaţia este, aşa cum ştim, acea imagine pe care şi-au făcut-o şi o au ceilalţi oameni despre noi, de fapt expresia percepţiilor, gândurilor şi credinţelor acestora privitoare la felul nostru de a fi. Constituită din ceea ce percep, judecă şi cred aceştia despre noi înşine, reputaţia nu poate fi o proprietate a noastră. Din acest motiv, nimeni – aflat în cunoştinţă de cauză – nu poate acuza pe cineva de încălcarea ori pierderea reputaţiei sale, după cum tot nimeni nu se poate lăuda cu dobândirea ori asigurarea publică a acesteia. Această caracteristică a sa trebuie să ne facă atenţi cu privire la două aspecte deosebit de importante în ceea ce o priveşte.

Întâi, fapt evident, în calitate de construct public, reputaţia, fie ea bună ori rea, se capătă sau se pierde exclusiv în urma interacţiunii noastre sociale. Prin interacţiune socială înţelegem nu ceea ce A. Macintyre (1998) numea „practică socială”, adică o formă comunitară de cooperare umană prin care mai mulţi indivizi, în virtutea respectării aceloraşi norme, urmăresc realizarea unor scopuri şi bunuri comune, ci în mod deosebit ceea ce Ludwig von Mises (2002) denumeşte „societate”, adică un complex de mai multe acţiuni umane conştiente, deliberate, individuale, combinate pe baza principiului diviziunii muncii, complex în care agenţii, deşi respectă aceleaşi reguli practice, acţionează coordonat prin intermediul lor, nu în vederea realizării unor scopuri comune, ci pentru satisfacerea propriilor nevoi private.

Apoi, fapt mai puţin avut în vedere, reputaţia, oricare ar fi aceasta, se câştigă ori se pierde doar în urma interacţiunilor noastre libere. Într-adevăr, nimeni nu poate dobândi o bună sau proastă reputaţie atâta vreme cât acţionează de pe o poziţie în care el este constrâns să acţioneze, adică de pe o poziţie în care interacţiunea sa cu semenii nu are caracter voluntar. Dacă se întâmplă ca uneori reputaţia unor indivizi să aibă de suferit/ de câştigat în urma unor acţiuni involuntare, situaţia aceasta se explică doar prin faptul că, în contactele lor sociale, ceilalţi oameni pleacă mereu de la presupoziţia unei libertăţi subînţelese a semenilor lor, şi, implicit, de la caracterul voluntar al acţiunilor acestora.

Fiind legată de interacţiunile umane libere, reputaţia are un caracter moral. Caracterul moral al reputaţiei provine din faptul că ea se comportă ca un produs social spontan apărut în interiorul unei reţele complexe de judecăţi de valoare prin intermediul cărora agenţii coordonaţi voluntar în câmpul interacţiunilor lor sociale îşi evaluează reciproc modul lor de a fi şi de a acţiona. Aceste reţele complexe de judecăţi de valoare sunt expresia moralităţii lor personale. Constând într-un sistem mai mult sau mai puţin coerent de criterii practice pe care aceşti agenţi le folosesc în privat pentru a-şi motiva, justifica, evalua ori a-şi controla pe cont propriu actele şi acţiunile lor particulare, moralitatea lor este subiectivă, tacită şi personală. Faptul că moralitatea are un astfel de caracter nu poate folosi ca argument pentru teza „romanticistă” a crizei valorilor şi a relativităţii moralei. Este adevărat că fiind legată de sfera libertăţii de conştiinţă, moralitatea se supune funcţiei gnoseologice şi praxiologice a agenţilor umani, funcţie responsabilă de multiplicarea şi diversificarea privată a criteriilor materiale de judecată din care ea se compune.

Totuşi, în ciuda diversităţii şi eterogenităţii sale, moralitatea personală nu este un sistem de criterii practice arbitrare. Moralităţile personale nu sunt ficţiuni morale ce pot fi combătute şi justificate ad infinitum. Din contră, ele apar ca răspunsuri istorice mai mult sau mai puţin raţionale, prin care agenţii umani individuali dau curs în forul lor lăuntric unei dispoziţii naturale de a recunoaşte şi reprezenta, într-o manieră proprie, o serie de valori universale (frumos, adevăr, bine, proprietate, libertate, egalitate etc.) a căror necesitate nu o pot evita sub nicio formă. Ne referim, aşadar, la o serie de date naturale cu caracter intuitiv, accesibile doar în cadrul sferei personale de conştiinţă a agentului individual, acolo unde sunt sesizate, reflectate, reprezentate mai mult sau mai puţin adecvat la nivel raţional prin intermediul unor sisteme de criterii practice personale, multiple, eterogene, non-naturale (moralităţile individuale). Spre deosebire de aceste date intuitive universale, sistemele de criterii practice personale permit argumentarea, justificarea, contestarea, falsificarea lor raţională etc. Aceste procedee de argumentare/ falsificare raţională a moralităţilor individuale, procedee prin care măsurăm gradul de adecvare al acestor moralităţi la datele axiologice intuitive universale, funcţionează doar în regim praxiologic: moralitatea personală nu poate fi justificată, argumentată raţional decât prin studiul consecinţelor faptelor/ acţiunilor pe care aceasta le întemeiază şi le motivează.

Necesitatea naturală a recunoaşterii de către agenţi a acestei serii de valori intuitive asigură astfel o structură universală pentru toate moralităţile private cu putinţă, făcând astfel posibilă atât interacţiunea acestora, cât şi conflictele, schimburile şi transformările ce survin, vrând-nevrând între ele. Constatarea repetată a faptului că moralitatea, strâns legată de vieţile indivizilor, are un caracter privat şi subiectiv, că variaţia şi multiplicitatea formelor sale urmează diversitatea trăsăturilor particulare ale acestora a contat de prea puţine ori ca probă concretă în vederea susţinerii tezei caracterului ontologic pluralist al moralităţii (I. Berlin, 2013), ea fiind folosită, în general, doar ca o dovadă suficientă a leitmotivului conservatorist al crizei, coruperii şi fărâmiţării istorice a unei pretinse moralităţi monolitice colective originare. S-a ratat astfel posibilitatea de a înţelege că diversitatea şi eterogenitatea punctelor de vedere morale nu este un fenomen târziu al istoriei culturale, ba din contră, unul timpuriu şi fondator al acesteia; că limbajul moral nu a trecut de-a lungul timpului de la o stare de ordine tradiţională la o alta de dezordine contemporană, ci că acesta s-a aflat într-o stare neîntreruptă de construcţie şi reconstrucţie socială; în sfârşit, că diversitatea moralităţilor personale mai mult sau mai puţin conflictuale ale nenumăraţilor agenţi implicaţi în schimburile şi interacţiunile sociale, departe de a fi distrus morala publică tradiţională, reprezintă factorul decisiv care a condus lent şi spontan la constituirea treptată a acesteia.

Faptul că reputaţia are caracter moral şi depinde de interacţiunile sociale libere ale omului face din acesta unul dintre cele mai influente elemente de ajustare şi echilibrare a ordinii sociale a colectivităţilor. Nu exagerăm deloc când spunem că, în reglarea ordinii interacţiunilor libere dintre indivizi, sistemul reputaţiei concurează ca importanţă cu sacrosantul sistem economic al preţurilor, în absenţa căruia, după cum ştim, orice schimb comercial devine o imposibilitate. Asta pentru că, aşa cum sistemul preţurilor are rolul de a aproxima circumstanţial valoarea bunurilor şi serviciilor, tot aşa sistemul reputaţiei are rolul de a aproxima valoarea agenţilor individuali care le tranzacţionează. Sistemul preţurilor este superior (în sensul mengerian) şi dublează sistemul primar al reputaţiei în constituirea şi reglarea ordinii schimburilor. Trebuie observat faptul că atât preţul, cât şi reputaţia, în calitatea lor de aproximări dinamice ale valorii, au în comun faptul că ele nu pot intra niciodată în sfera proprietăţii private. Dar deşi nu intră, ele depind fundamental de ea, de vreme ce atât preţul, cât şi reputaţia au sens numai în relaţie cu aceasta.

Sistemul reputaţiei este legat, aşadar, în mod adânc de ordinea spontană a pieţei libere şi nu poate funcţiona cu adevărat decât în cadrul acesteia. Dar aşa cum sistemul reputaţiei depinde de existenţa unei ordini spontane a schimbului, tot aşa funcţionarea acestei ordini depinde de sistemul reputaţiei. Depinzând de acest sistem, piaţa funcţionează de fapt, în ciuda aparenţelor, ca o instituţie economică dependentă de moralitate.

Faptul că piaţa liberă a fost tratată până acum ca o instituţie economică ce funcţionează independent de moralitate se explică, în opinia noastră, prin influenţa a trei confuzii conceptuale strâns legate una de alta şi foarte răspândite: una prin care societatea este confundată cu statul, alta prin care moralitatea este confundată cu legalitatea, în sfârşit, o a treia, prin care reputaţia este confundată cu autoritatea. Efectele acestor trei confuzii sunt evidente. Confundată cu statul, societatea este abstractizată până la pierderea din vedere a faptului că ea este produsul spontan al interacţiunilor dintre indivizi, interacţiuni ce implică moralităţile lor particulare, nu o entitate de sine stătătoare, independentă de acestea. Făcută una cu legalitatea, moralitatea este gândită separat de conştiinţă, ca un corpus unic, absolut, exterior, obiectiv, impersonal de legi, opus în principiu intereselor egoiste şi conflictuale ale agenţilor unei societăţi etatizate, asta, în ciuda faptului că ea, aşa cum am văzut, lucrează doar în relaţiile concrete dintre indivizi şi nu apare decât în interiorul sferei private de conştiinţă a acestora. În sfârşit, confundată cu autoritatea, reputaţia este tratată ca o distincţie a statului, ca o proprietate aflată la discreţia lui. Autoritatea este, însă, independentă de reputaţie, deoarece aşa cum reputaţia nu implică autoritatea, nici autoritatea nu implică reputaţia. Reputaţia este un atribut material al moralităţii, iar autoritatea, un atribut formal al legalităţii. Prima funcţionează ca un mijloc de integrare în sânul societăţii, cea din urmă, ca o cale de situare etatică deasupra acesteia. Cum reputaţia este strâns legată de interacţiunile private ale pieţei libere, iar autoritatea, de acţiunile publice ale statului, cea dintâi nu se poate dobândi în interiorul instituţiilor statului, cea din urmă, niciodată în acela al pieţei libere. Dacă un funcţionar dobândeşte, dincolo de viaţa privată, o reputaţie de pe urma poziţiei sale publice, el o dobândeşte numai în măsura în care, prin acţiunile sale, iese în afara legalităţii. Infracţiunea şi eroismul (W. Block), iată cele două căi prin care un birocrat poate dobândi o reputaţie publică. Prin infracţiune, în cazul în care legea pe care o încalcă reprezintă moralitatea publică (interacţională), prin eroism, în situaţia în care legea pe care o încălcă nesocoteşte această moralitate. Despre sistemul reputaţiei vom putea spune, aşadar, că este la fel de important pentru piaţa liberă la fel cum este sistemul autorităţii pentru organizarea etatică. Unul funcţionează în ordine morală, altul, în ordine legală, şi acestea două nu trebuie confundate.

Alasdair Macintyre, Tratat de morală, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998;

Ludwig vom Mises, Acţiunea umană, Institutul　Ludwig von Mises -　România, 2002;

Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity, Princeton University Press, 2013;

Walter Block, În apărarea indezirabililor, Institutul　Ludwig von Mises -　România, 2005.