Carnet plastic

Mircea Novac ºi ªtefan Pelmuº sau despre un apolinic ºi un dionisiac

În multitudinea de evenimente culturale ce au „buimãcit“ Craiova din pãcate doar timp de o sãptãmânã, dornic sã remarc o întâmplare artisticã petrecutã la Palatul Jean Mihail, un loc elegant ce adãposteºte Uniunea Artiºtilor Plastici ºi expoziþia pictorilor ªtefan Pelmuº ºi Mircea Novac.

Deºi din punct de vedere biologic am putea spune cã cei doi aparþin generaþiei ’80, sub „faldurile“ cãreia au debutat ºi chiar au evoluat ani buni, acum, la maturitate, viziunea lor plasticã este mult diferitã de aceea a generaþiei lor.

Deosebit de sociabil ca individ, implicat cu egal optimism în viaþa comunitãþii din care face parte – Uniunea Artiºtilor Plastici – dar ºi a colegilor sãi de breaslã, ªtefan Pelmuº surprinde nu atât prin încãrcãtura dramaticã a spaþiului pictural, cât prin singularitatea formulei pe care o propune. Ca persoanã el este tonic, agitat, plin de viaþã, ca artist însã, concepe un univers elegiac, nu lipsit de accente religioase într-un limbaj de semne foarte personale.

Într-un mai vechi text de catalog ªtefan Pelmuº îºi definea universul artistic  astfel: „simbolurile mele sunt într-un permanent dialog, ca într-o piesã de teatru: copacul, pocalul, pâinea, peºtele (care semnificã lumea de Dincolo), ceasul, tronul... Toate aceste simboluri trebuie citite ca un vechi manuscris. Mi-aº dori, prin intermediul picturii mele, sã reuºesc sã nu mã sperii de moarte, sã ating echilibrul intern“.

Pictorul ºtie cã, odatã, mai devreme sau mai târziu, totul se terminã sau poate continua cu „Marea Trecere“. Nepregãtit în faþa neantului, întreg registrul plastic se constituie într-un limbaj-incantaþie de tip ezoteric, menit sã medieze sau doar sã fetiºizeze momentul Plecãrii.

Privitã în ansamblu, întreaga sa creaþie, la nivel „lexical“ este un efort coerent în structura unei forme de comunicare, a cãrei finalã reface fuziunea  originarã a celor douã stãri primordiale ale existenþei: viaþa ºi moartea. Fiecare dintre picturile sale are un filon epic accentuat, ce permite „lecturarea“ lor ºi ca texte apocrife.

Astfel, întreaga existenþã artisticã se relevã ca o încercare de definire a unui cod de semne a cãrui noimã este pregãtirea artistului pentru momentul final. Peºtele, inima, pocalul cu vin, masa Cinei cea de Tainã, triunghiul, spinii, crucea, cuiele, pomul vieþii etc. devin parte a unui vocabular magic care, corect interpretat, contureazã filonul epic al fiecãrei compoziþii. Caracterul ezoteric al întregii opere nu a fost încã remarcat de critica de  specialitate ºi consider cã subiectul ar merita o aplecare mai serioasã asupra unor dimensiuni importante în arta sa.

Lucrãrile lui ªtefan Pelmuº mai au o calitate, aceea de a se face uºor de remarcat chiar de la o primã privire. Trebuie afirmat, însã, cã toate aceste elemente favorabile creaþiei ar rãmâne steril cantonate la nivelul de „curiozitate“ plasticã dacã nu ar fi  susþinute de calitatea intrinsecã a actului pictural proaspãt ºi delicat, cu evidente rafinamente cromatice, de un rutinat orfev al penelului ce are capacitate de a-ºi surprinde mereu „cititorii“.

Elegant, uºor ironic, amuzat superior cu o notã de aroganþã rafinatã imprimatã în priviri, Mircea Novac este un personaj cu o prezenþã discretã în peisajul colorat, pentru gustul sãu, al artei româneºti contemporane. Ca aparenþã, ai fi înclinat sã crezi cã aparþine mai curând lumii moderne decât celei artistice. Dupã ce a stat ani buni ancorat în imagini cu naturi moarte ºi nuduri feminine, Mircea Novac descoperã, de relativ puþinã vreme, bucuria peisajului. Dominante, în aceastã ultimã serie, sunt peisajele cu mare ºi munte, dar nu numai, cãci o pondere notabilã, dacã nu din punct de vedere numeric, mãcar calitativ, o au ºi dealurile Segarcei.

Pentru o fire raþionalã ºi introvertitã ca a sa, este evident cã nu întâmplarea ºi nici impulsul afectiv au determinat alegerea unor atari subiecte, pe care însuºi artistul le numeºte „periculoase“. Este vorba de un pariu cu sine, acela de a reuºi sã transpunã imagini, în aparenþã la marginea kitsch-ului, în lucrãri de o mare forþã plasticã. Pornind, de obicei, de la o poveste banalã – obiecte, nud feminin, peisaje frumoase – cu o evidenþiatã încãrcãturã epicã, artistul urmeazã cu o îndârjire proprie zodiei sale, firul subþire ce separã banalul de adevãrata performanþã.

Spirit atent, atât la construcþia monumentalã cât ºi la detaliu, el identificã ºi selecteazã din lumea înconjurãtoare acele secvenþe de realitate ce conþin, latente, atât elementul decorativ cât ºi pe cel pictural. Nu este un lucru la îndemâna oricui sã reuºeascã sã concentreze în armonie arhitectura unei suprafeþe întinse cu minuþia unei „cercetãri“ cromatice pe centimetru pãtrat. Din acest motiv lectura imaginilor sale se  poate face pe mai multe niveluri. Primul, aºa cum am mai afirmat, este o referinþã personalã în care artistul transmite o experienþã trãitã sau gânditã. Un altul este cel al  intertextualizãrii ºi aluziei culturale, prezentã din abundenþã în lucrãrile sale. Existã ºi un  al treilea grad de percepere a acestora prin osmoza primelor douã niveluri din care rezultã tensiunea unui demers pe care îl resimþim ca pe un spaþiu dual, real-ireal, ce se constituie în adevãrata amprentã a artistului. Aceastã intenþie a sa de a „dubla“ realitatea este evidentã în obiecte, personaje ºi mai nou în peisaje. Ele transmit mai mult decât filonul epic primar. Este ceva în spatele fiecãrei imagini care face ca aparenþa lor sã fie depãºitã. Singurãtatea obiectului, a peisajului, a personajului, atunci când acesta existã, patetismul lui într-un spaþiu care îl susþine dar îl ºi absoarbe, atmosfera purã, uneori chiar senzualã, iatã o posibilã imagine a universului sãu, dar ºi o posibilã definiþie a picturii lui Mircea  Novac în orizontul cãreia elementul solar ºi cel crepuscular  se regãsesc în egalã mãsurã. Cine pe cine a construit sau modelat, la urma urmei; cine i-a transferat celuilalt energia, echilibrul dar ºi enigma, ar putea fi întrebãri legitime. Consider însã cã „eroul“ principal al „poveºtilor“ sale rãmâne elementul pictural, pe care artistul îl trãieºte ca pe o experienþã profundã reflectatã în imagini care, la o lecturã atentã, îºi devoaleazã esenþa ºi greutatea semnului.

Poate cã afirmaþiile mele au sunat uneori cam pretenþios, în esenþã, însã, am vrut sã spun cã Muzeul de Artã din Craiova ne-a oferit un eveniment ce nu trebuie ratat, un regal de artã într-un spaþiu pe mãsurã.