Pe 15 noiembrie se deschide, la Musée d’Art Moderne et Contemporain din Strasbourg, expoziţia monografică Perahim, La parade sauvage dedicată creaţiei pictorului de origine română Jules Perahim (1914-2008). Comisarul acestei expoziţii a fost însăşi Estelle Pietrzvk, directorul muzeului, iar curatoriatul a fost asigurat de profesorul universitar şi istoricul de artă Marina Vanci Perahim, soţia artistului. Deşi comunicatul de presă lansează ideea notorietăţii de care se bucură Jules Perahim în România, este inutil de menţionat că, din păcate, în ţara sa natală situaţia artistului a fost întotdeauna destul de ambiguă. A debutat în1930 când, în ciuda vârstei fragede (avea doar 16 ani), Saşa Pană i-a publicat primele desene în revista de avangardă Unu. Publicaţia era însă marginalizată în spaţiul cultural românesc din cauza opţiunilor sale mult prea revoluţionare, care contrastau cu spiritul conservator al epocii. De altfel, întreaga mişcare de avangardă, în ciuda eforturilor depuse prin intermediul revistelor şi al manifestărilor artistice organizate la acea vreme, nu a reuşit să găsească o susţinere consistentă în rândul intelectualilor.

Dacă înainte de 1989 tăcerea era explicabilă, din cauza faptului că Perahim era considerat emigrant, nici în perioada post-revoluţionară lucrurile nu s-au aşezat pe un făgaş normal, aşa cum, firesc, ne-am fi aşteptat. În cele peste patru decenii de la plecarea sa din România, singura expoziţie personală a fost realizată în 2010, la Colors Art Gallery din Bucureşti, în sistem privat, fără nici o susţinere morală sau materială din partea autorităţilor sau a uniunii de creaţie căreia i-a aparţinut. Nici acum, la centenar, nu a fost altfel. Tot în sistem privat, fără nici un alt suport, două edituri bucureştene, Vinea şi Tracus Arte, au făcut independent câte o sesiune de comunicări pe tema creaţiei sale, cu ocazia Salonului Bookfest, din luna mai.

Neimplicarea instituţiilor muzeale sau a Uniunii Artiştilor Plastici îşi poate găsi, virtual, motivaţia în faptul că un episod mai puţin explicat al existenţei sale a generat şi generează încă rezerve în rândul breslei. Este vorba de perioada 1940-1944, când, din cauza înăspririi regimului antisemit de la noi, Jules Perahim este nevoit să fugă în U.R.S.S., fiind cunoscut faptul că, pe lângă originea sa semită, ca mai toţi avangardiştii, împărtăşea convingeri comuniste. Întoarcerea în august 1944, odată cu trupele sovietice, şi promovarea în diverse funcţii au fost prost percepute, şi chiar licitate ulterior, într-o manieră voit simplistă. Realitatea este că, după experienţa sovietică, deplin lămurit asupra sistemului, artistul a suportat cu greu toată această perioadă până în 1969, când şi-a găsit drumul libertăţii. În încercarea de a diminua, pe cât posibil, efectele „realismului socialist”, doctrină la care era obligat să adere dacă dorea să îşi continue creaţia, artistul s-a manifestat, în toată această perioadă, mai mult în domeniul artelor decorative, al graficii de carte şi al scenografiei. Pentru mai bine de un deceniu, el a încetat practic să picteze ori să expună pictură. Creaţia sa a fost canalizată pe expoziţii de grafică, ilustraţii de carte (Dostoievski, Gogol, Eminescu, Arghezi, Marin Preda etc.), decoruri pentru spectacole de teatru ( Shakespeare, Brecht, Maiakovski, Camus etc.), activitate didactică la Institutul de Arte plastice din Bucureşti (1948-1956) şi de redactor şef la revista Arta plastică (1956-1964).

Obligaţia de a adera la o estetică de împrumut, care nu-i era proprie, imposibilitatea de a se manifesta liber, de a nu mai putea avea un ton firesc, măcar faţă de vechii săi prieteni şi colegi de luptă, atâţia câţi mai rămăseseră în ţară, a fost un motiv de permanentă frustrare şi de tăcută, dar hotărâtă, detaşare de un sistem care îi înşelase grav aşteptările. Plecarea în Occident, sub pretextul unei expoziţii la Ierusalim, este resimţită ca o renaştere, artistul regăsindu-şi „vocea” de pictor. Întreagă această perioadă „franceză” de întoarcere optimistă la normalitate este surprinsă cu acuitate de prietenul său, scriitorul şi artistul Alain Jouffroi, care afirma: „veritabilul subiect al tuturor tablourilor pe care le-a pictat Perahim de la instalarea în Franţa nu este oare zâmbetul unui om care a traversat toate barierele, toate furtunile, toate dramele pe care e obligat să le înfrunte întotdeauna, dorinţa de a schimba modul de viaţă…? Un zâmbet de fericită şi liberă înţelepciune.”

Din păcate, imaginea sa este, în continuare, cu mult mai luminoasă în ţara sa de adopţie decât acasă. Un mare muzeu îi onorează creaţia, ceea ce, aici, în România, mă îndoiesc că se va întâmpla într-un viitor prea apropiat. Acelaşi lucru se petrece şi cu Jacques Hérold, alături de care a debutat în revista Unu şi a cărui operă, în ciuda tuturor semnalelor de apreciere din partea unor prestigioase instituţii muzeale din Franţa, nu îşi găseşte încă locul binemeritat pe simezele vreunui muzeu de la noi.

Până nu vom învăţa să ne asumăm dezinhibat şi fără nici un fel de parti pris-uri valorile, cu greu vom putea să oferim lumii o ierarhie proprie, credibilă.