La Muzeul Satului din Curtişoara, lângă Târgu Jiu, este o întreagă livadă de meri care, în aprilie, parcă este cernută cu nea. Frumuseţea peisajului potenţat de soarele proaspăt al primăverii şi liniştea senină a locului au sporit farmecul acelei zile de la sfârşitul lui Prier când am poposit aici pentru a mă întâlni cu câţiva dintre membrii grupării Prolog, invitaţi de Dumitru Hortopan, directorul Muzeului, într-o tabără de creaţie.

Strict reconstructiv, traseul existenţial al Prologului, cea mai durabilă grupare artistică de la noi, întemeiată în 1985, este unul atipic şi fascinant atât în privinţa construcţiei sale interioare, cât şi a imaginii pe care acesta o oferă către lume.

Paul Gherasim, iniţiatorul proiectului, a facilitat întâlnirea unor artişti în jurul unei credinţe ale cărei valori centrale sunt adeziunea la spaţiul ortodox românesc şi camaraderia. În societatea contemporană, stresată şi manipulată de „corectitudini politice” nivelatoare, o asemenea iniţiativă nu poate decât să incomodeze. Aşa s-a întâmplat şi se mai întâmplă încă, de când a apărut Prologul la acea răscruce de vremuri tulburi. Poate că de asta a şi apărut, ca o mănuşă aruncată, fără ostentaţie, dar şi fără dubii, timpurilor pe care le-a trăit. Nepotrivindu-se canonului instaurat de dictatura proletara înainte de 1989, dar nici celei capitaliste de după 1990, Prologul a devenit, în cele aproape trei decenii de când a luat fiinţă, o piesă atipică şi, în consecinţă, incomodă în edificiul mereu schimbător al artei româneşti de ieri şi de azi.

Întoarcerea acum a câtorva dintre ei la motivul expoziţiei lor de debut, floarea de măr, este într-un fel simbolică, în sensul în care ei îşi reconfirmă idealul sau mai curând starea care a generat acest parcurs colectiv unificator.

Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Horea Paştina şi, nu în ultimul rând, Mihai Sârbulescu sunt patru dintre „prologii” care au reuşit să ajungă la Curtişoara în căutarea florii de măr, a începutului acestui drum pe cât de greu pe atât de frumos când, împreună, au înţeles că, înaintea Cuvântului, a vanităţilor sau a „dexterităţilor” artistice cu care a fost înzestrat fiecare, există un adevăr fundamental în parcursul unui pictor, lecţia „privirii smerite”, cum atât de inspirat a denumit-o Andrei Pleşu.

Tratarea unui subiect aparent comun precum acela al florii de măr înseamnă la nivel individual, dar şi de grup, afirmarea apartenenţei lor la o comunitate de tip parohial, în contrast cu majoritatea breslei care visează la artistul universal. Conturarea acestei identităţi antiglobaliste, legătura cu un spaţiu spiritual şi fizic bine conturat constituie însăşi esenţa unui discurs artistic aproape singular în arta noastră contemporană. În amprenta unui tipar de gândire aparent conformist, tradiţional, avem surpriza de a descoperi o neaşteptată libertate interioară. Întâlnim cu surprindere în subtextul acestor compoziţii cu un discurs tranzitiv, coerent, realizat prin intermediul mecanismelor tradiţionale ale picturii, afirmarea unor mesaje aproape criptice, de o adâncă umanitate, bine ancorate în realitatea noastră imediată.

Ca fiinţe efemere, neavând acces la realitatea ultimă, este importantă, în sensul gândirii platonice, redarea ei mediată, în chip lucid şi responsabil, pentru că doar astfel putem intui măcar înţelesurile marii armonii universale. Fiecare dintre lucrările lor este după cum afirma, cu ani în urmă, părintele Dumitru Stăniloaie „un început în pătrunderea puterii şi gândirii creatoare a lui Dumnezeu cel infinit”.

Toată această încărcare energetică pozitivă nu ar putea însă justifica singură atenţia de care se bucură acum Prologul. Aflaţi cu toţii în anii rodnici ai vârstei mature, membrii grupării ilustrează prin întreaga lor creaţie o cantonare atentă în aserţiunea lui Matisse după care,
„…gândirea unui pictor nu trebuie să fie considerată în afara mijloacelor ei.” În acest sens, căutările fiecăruia dintre cei amintiţi, dar şi a celorlalţi, care nu au reuşit să ajungă aici, adică Paul Gherasim, iniţiatorul mişcării şi sufletul ei cel mai adânc, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv, deşi bine individualizate, au, totuşi, drept numitor comun pasiunea pentru planurile cromatice rafinate, vibraţia lirică şi poate mai mult decât acestea, forţa de a transmite, aproape la nivel subliminal, un mesaj spiritual coerent care îi legitimează nu doar individual, dar şi ca grup. Tot în acest sens cred ca merită amintită, măcar în trecere, dimensiunea etică a mişcării, eleganţa şi discreţia care i-a caracterizat în multe dintre momentele sensibile ale existenţei lor comune când, atacaţi de diverşi, au „răspuns” întotdeauna printr-o nobilă tăcere.

Cred că ceea ce a reuşit Prologul de-a lungul întregului său parcurs a fost să ne transmită mesaje de linişte şi bucurie prin intermediul unor spectacole expoziţionale de o înaltă calitate artistică.