Mica lecţie de astăzi, asumată drept exerciţiu de argumentaţie ludico-retorică, se referă la rolul pe care-l joacă (sau, mai corect spus, ar trebui să-l joace) ştiinţa evoluţiei în viaţa oamenilor obişnuiţi. Şi, pentru a mă face mai bine înţeles, permiteţi-mi să încep cu o istorioară care, cel puţin pe mine, m-a amuzat copios. O fetiţă de şapte ani, care, încă de la vârsta de doi ani, şi-a spus Kiki, merge într-o seară la culcare împreună cu mama ei. În timpul obişnuitelor hârjoneli prehipnice, copilul îşi pune cele mai profunde întrebări existenţiale imaginabile: „Mama, de ce sunt eu stângace?”. „Pentru că aşa te-ai născut”. „Dar mai e cineva din familia noastră stângace?”. Urmează o pauză mnemică din partea mamei, apoi un „nu” hotărât. Neputând accepta faptul că abilitatea ei de a se folosi de mâna stângă mai bine decât de cea dreaptă se datorează unui simplu accident genetic, Kiki plusează: „Dar mătuşa X este stângace”. „Da, dar ea nu s-a născut în neamul nostru; ea a intrat în familie prin căsătorie”. Disperată şi neputând în ruptul capului să accepte iraţionalul arbitrarului, copilul găseşte ipoteza salvatoare: „Poate că maimuţa noastră a fost stângace. Poate că mânca banana cu mâna stângă”.

După ce se potolesc hohotele de râs, urmează problemele serioase. Născută şi crescută într-o familie raţională, puţin dispusă să creadă în supranatural, Kiki nu a fost expusă niciun minut orelor de religie de la şcoală. Prin urmare, fabula cu Adam şi Eva, cu păcatul originar şi cu izgonirea din Paradis nu înseamnă nimic pentru ea. Spunându-i-se, de fiecare dată, că toate (sau aproape toate) fenomenele din natură au o explicaţie ştiinţifică obiectivă, copilul a învăţat să gândească în termeni de cauzalitate. Şi, potrivit unei logici incipiente de inspiraţie aristotelică, singura explicaţie pentru care nu s-a identificat antecesorul stângaci din zestrea ei genetică este aceea că nu s-a mers destul de departe pe trunchiul arborelui genealogic. Expusă teoriei evoluţioniste încă din prima copilărie, Kiki ştie că omul se trage din maimuţă. În acest caz, poate că responsabil de stângăcia ei este primul motor al evoluţiei umane: hominidul care prefera să se înfrupte cu mâna stângă din bananele pe care ea le crede baza piramidei nutriţionale primitive.

Dacă un copil de şapte ani gândeşte sănătos şi ne permite să întreţinem speranţa că societatea din viitor va prefera să „pedepsească” agnosticismul mai curând prin dezbatere filosofică savuroasă decât prin obişnuita ardere pe rug, cum credeţi că gândesc studenţii filologi de astăzi (cei care reprezintă, orice s-ar zice, viitoarea elită culturală a unei ţări) problema evoluţiei? Simplu: n-o gândesc deloc. Să fim bine înţeleşi: aici nu mai este loc de niciun fel de negociere. Nu mai vorbim, prin urmare, despre opinii pline de imaginaţie privitoare la fiinţe înaripate şi asexuate, care dau roată cu graţie tronului unei fiinţe supersonice cu favoriţi şi cu barbă, ci despre o teorie ştiinţifică demonstrată practic şi susţinută de orice persoană civilizată de astăzi. Majoritatea respectivilor studenţi, crescută la şcoala degrabă spălătoare de păcate şi de creiere a religiei formalizate în curriculum-ul preuniversitar şi pompos intitulată „Religie” (şi nu, umil-investigativ, istoria religiilor), gândeşte că omul a fost pus de Dumnezeu direct pe pământ în forma dubletului de sfâşietoare naivitate Adam şi Eva şi s-a descurcat ulterior cam cum ne povesteşte Biblia, o carte al cărei caracter istoriografic devine, în ochii lor acoperiţi permanent de solzii deşi ai greşelii originare, infailibil.

Chiar şi traducerea unei lucrări de referinţă pentru evoluţionism – mă refer la clasicul manual de popularizare ştiinţifică al celebrului biolog american de origine germană Ernst Mayr, What Evolution Is (sub titlul De la bacterii la om. Evoluţia lumii vii) – îi lasă rece pe mulţi dintre susmenţionaţii studenţi filologi, care detectează în asemenea scrieri încercările disperate ale Satanei de a le testa dreapta credinţă în cele sfinte. (Mayr, de altfel, comite imprudenţa de a-i ataca pe creaţionişti chiar din prefaţă, dorind să arate „cît de puternice sunt dovezile care-i fac pe biologii evoluţionişti să nu fie de acord cu cele scrise în Geneză”.) Nivelul ştiinţific al acestor studenţi se găseşte în faza fabulelor de grădiniţă. Totuşi, după ce absolvă programele de studiu la care s-au înscris, ei merg să predea, ulterior, în şcoli, influenţând, astfel, noi şi noi generaţii de elevi, care dobândesc exact acelaşi orizont intelectual din pricina îndoctrinării religioase omniprezente şi din pricina decredibilizării discursului ştiinţific de către biserică.

Să nu fiu greşit înţeles: libertatea confesiunii religioase este un drept uman fundamental, care trebuie subliniat şi apărat în orice circumstanţă. Însă legile actuale, flexibile şi permisive, de care ne bucurăm cu toţii astăzi au fost gândite şi promulgate de fii şi moştenitori ai Epocii Luminilor, care, din idealism umanitarist, şi-au imaginat că societatea civilă nu va mai suferi niciodată din pricina unei recrudescenţe a intoleranţei religioase, datorită permanentei expuneri a tineretului la adevărurile incontestabile ale ştiinţei obiective, bazate pe logica premiselor, pe coerenţa demonstraţiei şi pe universalitatea experimentelor. În condiţiile în care falia dintre catolici şi ortodocşi (asemănătoare, în linii marii, conflictului absurd dintre purtătorii de pantofi cu toc înalt şi purtătorii de pantofi cu toc scund, descris magistral de Jonathan Swift în Gulliver’s Travels), nu dă semne de dispariţie şi, mai grav, în condiţiile în care, la porţile Europei, zornăie tot mai ameninţător armele Statului Islamic, mă tem că apostazia asumată de unele persoane raţionale din interiorul societăţii noastre civile nu le va deschide acestora, în viitor, decât două căi posibile: cea a persecuţiei intelectuale sau cea a exilului.

Iar sintagma „persecuţie intelectuală” din fraza anterioară este, credeţi-mă pe cuvânt, un şchiop euphemism.