Scurt despre literatură din perspectiva unei idei cheie a lui Gaston Bachelard. Filozoful francez teoretizează funcţia irealului, o funcţie a imaginaţiei creatoare a omului. Ceea ce îl împinge să vină cu acest concept este probabil importanţa exagerată acordată funcţiei opuse în psihologia europeană a anilor lui de formare – acum un secol. Funcţia realului (Pierre Janet, Rorschach) e văzută atunci drept responsabilă de capacitatea individului de a se adapta la lumea reală şi la timpul real, aşadar de „capacitatea de elaborare psihologică a prezentului, cu întregul său coeficient de realitate vie” (Flournoy). Bachelard îi contrapune, ziceam, funcţia irealului despre care zice că este cu nimic mai puţin utilă individului. În Aerul şi visele, subliniază că o fiinţă lipsită de această funcţie va fi la fel de nevrozată ca una la care funcţia realului ar fi deficitară. Iar în Poetica reveriei afirmă chiar că o viaţă trăită exclusiv după cum dictează funcţia realului este „o viaţă dispersată şi dispersantă... o viaţă care ne respinge la exteriorul tuturor lucrurilor, care ne ţine mereu afară.”

Toate astea permit să articulezi pe alte coordonate ideea, altminteri cât se poate de banală, că omul are nevoie de ficţiune, de evadare. Într-adevăr, hipertrofia funcţiei realului presupune o cursă absurdă: cu cât consumi mai multă realitate, cu atât foamea e mai aprigă. Realul vrea monopol – dacă apuci să i te dai, te confiscă total şi definitiv. E reconfortant, într-o lume sângeros de pragmatică, să-l citeşti pe Bachelard făcând apologia fanteziei şi a echilibrului vital între real şi ireal, între reverie şi calcul raţional. Câteva din notaţiile lui sunt neobişnuit de interesante pentru cei care consideră lumea cărţilor, în mod scandalos, la fel de adevărată ca traficul şi ca biroul.

În Aerul şi visele, de pildă, filozoful francez face această observaţie subtilă: un deficit de imaginaţie antrenează un deficit de percepţie, aşadar problemele cu funcţia irealului se repercutează imediat şi negativ asupra funcţiei realului. Ceea ce am spus mai sus trebuie deci nuanţat. Atunci când eliminăm lumea ficţiunii, vom fi ocupaţi de sus până jos de detaliile concrete ale lumii din jur, dar asta nu înseamnă că devenim tot mai mult experţi ai realului şi beneficiari ai lui – din contră. Paradoxul este că, pentru o relaţie sănătoasă cu realul, pentru o adaptare justă la realitate, absolut necesară ca să fii totuşi un ins funcţional, soluţia nu este nici pe departe eliminarea fanteziei, ci dozajul corect între ficţiune şi concret. Cu alte cuvinte, aş zice că e greşit să ne reprezentăm mintea noastră ca pe un sac de cartofi în care cartofii imaginari ţin locul ocupat degeaba şi nu poţi să mai adaugi nişte cartofi adevăraţi. De fapt, cartoful imaginar este extrem de util ca să recunoşti şi să faci selecţia judicioasă a cartofilor adevăraţi cu care umpli sacul. Şi, dacă stau să mă gândesc, e o greşeală şi să vrei să ai sacul minţii plin. Acolo trebuie să existe mereu şi loc gol, pentru permutări, pentru surprize. (În Talmud comentează un înţelept că atunci când mănânci trebuie să-ţi umpli stomacul o treime cu mâncare, o treime cu băutură, şi o treime să rămână întotdeauna goală.)

În Pământul şi reveriile voinţei, vedem că, pentru Bachelard, domeniul realităţii în care operează funcţia realului este, simplu, cel al socialului. Funcţia irealului este cea care recuperează valorile singurătăţii. Într-adevăr, în fond, orice discuţie despre adaptare este o discuţie despre societate. Reveria e necesarmente solitară, aşa cum sunt şi actul scrisului şi al cititului. Abia dintr-o bună înţelegere culturală şi existenţială a singurătăţii vine capacitatea de a opera în societate, fără frenezie superficială.

O ultimă observaţie, tot din Aerul şi visele. Bachelard afirmă că imaginaţia este produsul tinereţii eterne. Este intuiţia lui cea mai pătrunzătoare, chiar dacă dificil de dovedit. Dacă îi înţeleg bine argumentele, e vorba de faptul că imaginaţia este prin excelenţă dinamică – întotdeauna o călătorie – şi de faptul că imaginile nu pot îmbătrâni, poate pentru că arhetipurile nu trăiesc după legi omeneşti.

Cred că putem substitui, în aceste corelaţii, literatura pentru tot ce înseamnă fantezie şi irealitate. De altfel, chiar pasajul despre imaginaţie şi tinereţe e precedat la Bachelard de o analiză literară (în care central e Shelley, deşi în discuţie se strecoară şi opera psihologică a lui Piaget.) Una peste alta, rezultatul ar fi o formulare a funcţiilor literaturii cam în următorii termeni. 1. Literatura te ajută să negociezi cu realul. Aşa cum oamenii cei mai eficienţi cunosc bine intervalul de lene, aşa pentru a fi cu adevărat funcţional în convenţiile realului, trebuie să fii hârşit şi în convenţiile ficţiunii. 2. Literatura permite o formă supremă de proprietate asupra singurătăţii şi oferă metoda de a o grădinări. Sumedenie de dezechilibre şi anxietăţi, inclusiv sociale, au la origine o relaţie proastă cu propria singurătate. 3. Literatura este tinereţe. Aici nu mai e nevoie de explicaţii. Cititorii acestui text o ştiu foarte bine din experienţă.