Trecãtor în ceaþã

Dacã lumea se arãta, pânã acum, inconfortabilã pentru Nicolae Prelipceanu, în versurile mai recente (Un teatru de altã naturã, C. R., 2006), aceastã lume devine, pe mãsurã ce ritmurile vieþii personale par sã batã în retragere („viaþã a mea tu ce mai aºtepþi”, exclamã poetul, interogativ, într-unul din poemele volumului care circumscrie tema existenþei crepusculare), ceea ce s-ar fi putut mai demult prevedea, ºi anume, un fel de infern. „Ironia de a trãi”, trãsãturã caracteristicã, dupã Prelipceanu, „poetului ironic”, merge spre ultimele consecinþe, transformându-se în angoasã existenþialã, dar ºi în obosealã, greaþã, lehamite de a trãi. Poetul ne pune adeseori sub privire tablouri ce seamãnã acelui univers pervertit, paranormal într-un fel, al negativelor fotografice. Astfel, pe strãzi murdare, printre înjurãturi, trecãtorii („neînþelegãtori tot mai deºi tot mai mulþi”) mãrºãluiesc, unul într-altul, spre moarte, precum niºte umbre danteºti. Viziunea atroce nu se opreºte aici, cãci, în timp ce merg, trecãtorii se descopun, în aºa fel cã mai înainteazã doar un „regiment de picioare putrede”, restul corpurilor scufundându-se la doi metri sub pãmânt (poemul bãltoace festive ).

Existenþa însãºi („alte mãºti aceeaºi piesã”) e ca un marº de nebuni, un marº în cerc, escamotându-ºi esenþa sub aparenþa, sub iluzia falsã a înaintãrii. Doar Dumnezeu, dar ºi poetul, care împrumutã „privirea de sus”, cunosc adevãrul curat în aceastã privinþã. Unul din cele mai bune poeme din culegere (marele vehicul) traseazã o temã esenþialã a acesteia – aºteptarea morþii. Totul e spus aici cu simplitate, dar ºi cu puterea sugestiei de a extrage simbolul din realitatea cea mai banalã: „troilebuzele negre de lume/ trec pe la Foiºorul de Foc/ ºi parcã nici nu mai opresc/ oricum nu ai unde sã urci/ cu ce sã pleci// rãmâi aici/ încremenit pentru prima oarã/ sau a zecea oarã/ cu ochii spre un alt vehicul// care sã ne ia pe toþi/ de tot// dar ãsta nu vine încã/ sau uite-l la colþul strãzii Traian”.

Ceea ce-ºi propune Nicolae Prelipceanu în noile versuri e o încercare de a ne oferi „nespusul”, „implicitul”; încercare, cu alte cuvinte, de a aduce în discuþie, într-un mod dur, fãrã complezenþã, evidenþe de care ne ferim, „lucruri” care, dupã cum afirmã, în general „nu se pun pe hârtie, nu se spun/ se trec sub tãcere”. Este vorba, în fond, de o situaþie-limitã, pentru cã asemenea subiecte, a cãror intimitate o evitãm îndeobºte, ºi din multiple raþiuni, sunt legate de imaginarea sfârºitului propriu, de trecerea în nefiinþã, dar ºi de viziunea morþii în genere, de angoasa ºi de absurditatea acestei lumi. Aici intervine însã elementul de teatralitate invocat în titlul volumului, cãci poetul nu se confeseazã, nu-ºi expune interioritatea (decât în micã mãsurã), ci pune în scenã, dintr-o perspectivã mai degrabã sarcasticã, tablouri posibile ale cãderii („mi le imaginez atât de des ºi de sigur”), precum ºi un imaginar  inventar al sorþii care ne aºteaptã pe toþi. Ca un eccleziast modern, autorul se strãduieºte sã dezghioace faptele crude din înveliºul iluzoriu, confruntându-ne nu atât cu tragicul vieþii ºi al morþii, cât cu un sfârºit insidios, sordid ºi degradant, mai apropiat de „sfârºitul de partidã” beckettian( „printre gunoaie avansãm/ gunoi ºi noi cu ele”sau „ºi astfel ne ducem viaþa în spate/ grãbindu-ne spre groapa de gunoi”). În acest sens, e ilustrativã, de pildã, respingerea (sau rãsturnarea cu capul în jos) a invitaþiei lui Camus de a ne închipui un Sisif fericit: „aici se nesocoteºte totul ºi frunza de viºin/ ºi cariile dentare ereditare/ cu un rucsac imens urcãm muntele/ sus îl golim/ numai pietre pietre pietre un Hamlet al stâncilor/ spune/ ºi ne întoarcem uºori în infern”.

Abordarea unor teme înspãimântãtoare, circumscrise „morþii omului”, se împleteºte astfel cu viziunea derizorie a unui „aici ºi acum”, a unui spaþiu-timp ce poate fi definit prin metafora, amintitã deja, a „bãltoacelor festive”. Realitatea socialã ºi culturalã a momentului, pe care poetul o privºte cu o crâncenã ironie, îºi lasã amprenta, aºadar, pânã ºi pe adevãrurile ultime, care se pot transforma, în atari condiþii, în glume sinistre. Autenticitatea tabloului oferit e justificatã ºi garantatã de autor în moduri diferite, ºi în acest capitol subiectiv trebuie cãutatã originalitatea (dar ºi exagerãrile) discursului imaginar al lui Nicolae Prelipceanu. 

Astfel, poetul adoptã faþã de sine o atitudine inflexibilã („nici o cruþare faþã de mine”), atitudine pe care o prelungeºte, în mod cam forþat ºi periculos, ºi faþã de semenii sãi („ºi iatã-te azi judecându-i pe alþii/ vieþile lor”). El se considerã, de asemenea, eliberat, prin însãºi ironia vieþii, de perspectiva metafizicã a eternitãþii („vaccinat împotriva nemuririi”), dar ºcolit, în schimb, în „alfabetul cimitirelor” sau în „istoria morþii”, învãþatã zi de zi. Experienþa propriei traiectorii existenþiale („acele puncte prin care am trecut”) l-a fãcut, dupã cum afirmã, sã vadã viaþa numai într-un singur fel: ca pe un tãrâm al solitudinii, izolãrii ºi necomunicãrii, ca pe un drum spre moarte înscris în fiinþa noastrã chiar de la începutul începuturilor. Destinul, de pildã, l-a aruncat în „zona urletelor fãrã sfârºit/ în zona plecãciunilor ºi-a imprecaþiei/ dezlãnþuite amândouã”. Nu mai puþin cântãresc în balanþa negativã, a absurdului frica („mi-a fost sãditã în corp de la început”) ori teama, care, dupã o privire revizuitã, se constituie de fapt într-o dimensiune a întregii vieþi: „cu vârsta încep sã mã tem/ uit cã m-am temut o viaþã întreagã”. Imagini mai vechi din poezia lui Nicolae Prelipceanu sunt repuse acum pe tapet, rescrise, ca un semn al obsesiei, dar cu o cernealã mai neagrã ca niciodatã. Astfel, „roþile maºinãriei” care macinã inexorabil trupul sortit pieirii — „aerul apa ºi pãmântul – cãrora le voi fi o pastã propice/ cu mirosul meu de putred/ cu tot”. Astfel, teribila însingurare a omului, expus oricând alunecãrii în abis: „fiecare în sacul lui legat la gurã/ pregãtit de saltul în prãpastie/ când altcineva o sã vrea/ când o sã facã semn altcineva”.

Pentru un iubitor al valorilor existenþiale lucrurile par ºocante. Totul sau aproape totul e atins de coroziunea deriziunii ori a negaþiei. Amintirile din copilãrie, de pildã, sunt aidoma unor memorii de cataclisme sau, în cel mai bun caz, se îmbinã, din când în când, într-un „coºmar fericit”. „Tinereþea freneticã” s-a dovedit a nu fi altceva decât o „continuã goanã pe loc”. Elixirul iubirii dintâi ar semãna, în fond, unui „debut în canibalism”. Mergem mai departe ºi descoperim cã nici cãrþile scrise nu sunt capabile sã ofere vreun suport salvator, iar cât priveºte frumoase, nobile cuvinte-noþiuni, apropiate de inima umaniºtilor, precum „pace dragoste omenie”, ele zac în mocirla „bãltoacelor festive”.

Dacã trecutul, trãgând linia, se aratã în ochii poetului ca un „praf spulberat de paºii mei”, „alb-cenuºiu ºi definitiv”, prezentul reprezintã drumul reluat zilnic spre „moartea-n fragmente”. Sugestivã frazare a poetului care ne aminteºte de formula lui Coleridge, viaþa-în-moarte. În imaginarul discursului poetic al lui Prelipceanu, „moartea-n fragmente” e o moarte absurdã ºi, deci, cu atât mai înfricoºãtoare cu cât nu este reprezentabilã. Obiectul spaimei, pentru inteligenþã, nu e tranºant, ci îndoielnic. Cu alte cuvinte, spaima nu vine aici din conºtiinþa unui pericol prezent ºi evident, cum ar fi glonþul sau ghilotina, ci din sugestii iraþionale, spectrale, dintr-un mod nemaiîncercat încã de a simþi/ de a nu simþi lumea care se reduce la o halucinantã fãrâmare în sinele intim: „nici mãcar un glonte în cap/ nici mãcar cuþitul ghilotinei/ pe gât/ doar un soare de pâslã/ ºi o pastã prin care trec/ fãrã sã rãmânã/ vreo patã de sânge/ doar o zi dupã alta/ doar un ºir de minciuni/ ca sã le-aud/ nici n-ar fi trebuit sã mã nasc// tot ce calc în picioare sunt eu/ conºiinþa mea ºi creierul meu/ un corp fãrã suflet/ pleacã mai departe pe strãzi“ (nici mãcar un glonte în cap, p. 12).

Aceastã imagine a „corpului fãrã suflet”, obscur pelegrin pe strãzi ºi bulevarde sau „trecãtor în ceaþã”, îndreptându-se timid spre „acelaºi þinut închis fãrã orizont fãrã altã ieºire decât aceastã fericitã cãdere” rãmâne una din cele mai tulburãtoare ºi pertinente imagini din volum. Atunci când tonalitatea elegiacã se impune în faþa retoricii ironico-sarcastice, Nicolae Prelipceanu ºtie, cu siguranþã, sã gãseascã metaforele convingãtoare ale poeziei dematerializãrii trupului (corpul care se topeºte), ale alchimiei lirice a substituirii ºi prefacerii acestuia în elemente imponderabile, precum privirea, strigãtul, tãcerea, fumul. Momentele de reflux ale vieþii antreneazã dupã sine îngustarea spaþiului ºi a timpului: „fug fãrã sã înaintez un metru/ o secundã mã-ngroapã”. ªi alte imagini se impun atenþiei. Astfel, soarele care se înalþã, simbol al vieþii triumfãtoare, devine neprielnic fiinþei crepusculare, cãci, deopotrivã, transformã în abur „bruma de înþeles din lumea aceasta”, dupã cum pârjoleºte ºi ultimele seve vitale. Luminatã, în schimb, de un soare putred, simþind cum „valuri puhave” îi bat în mal ºi auzind cãderea în gol a unei aripi de argilã, fiinþa, aflatã mereu, la Prelipceanu, în cãutarea unui loc de abandon ºi regresiune, se adãposteºte acum în lumea propriului mental: „cuibãreºte-te în creier/ e cald ºi nu miºcã nimic/ în curând el se va retrage”. Poezia sarcasmului moral ºi social se îmblânzeºte, se umanizeazã în genere în poemele despre „cãderile” alienante „ care transformã corpul/ în umbra altCuiva/ cu mult mai neVãzut”.