Câmpul avangardei este subiectul mai multor tipuri de cercetare: tradiţională (literaturocentrică), comparatistă (Emilia David, Balazs Imre Jozsef), sociologică, arhetipală/ psihanalitică (Petre Răileanu), istorică sau monografică (Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie), studiile şi cărţile apărute în ultima vreme insistând fie pe dimensiunea artelor vizuale (Pavel Şuşară, Irina Cărăbaş, Mădălina Lascu), fie pe cea a literaturii, şi, mai rar, pe secvenţele de muzică sau dans moderne (Doina Lemny).

Între aceştia, Petrişor Militaru, editor şi cercetător al avangardei, are un profil aparte, pentru că este un recunoscut discipol al lui Basarab Nicolescu, fondator al transdisciplinarului ca metodă şi teorie de înţelegere a universului. Teza de doctorat a lui Petrişor Militaru, coordonată de cunoscutul academician, are o premisă incitantă, formulată chiar din titlul cu care a fost publicată: Ştiinţa modernă, muza neştiută a suprarealiştilor. Este anunţată, deci, o legătură profundă între revoluţiile ştiinţifice şi cele artistice de la începutul secolului XX; o legătură posibilă prin metoda lui Basarab Nicolescu, care defineşte „noutatea metodologiei transdisciplinare în raport cu orizontul pluridisciplinarităţii şi al interdisciplinarităţii: pluridisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea rămân circumscrise teritoriului disciplinar, pe când transdisciplinaritatea «priveşte, cum o indică prefixul trans-, ceea ce este în acelaşi timp, între discipline, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină»”.

Există astfel o serie de concepte pe care autorul le foloseşte constant, precum „discontinuitate”, „terţ inclus” sau „niveluri de realitate”, cu un fundament teoretic exemplificat de sistemul filozofului Stéphan Lupasco (citat îndeosebi după Logica dinamică a contradictoriului, ediţia românească din 1982), dar şi de alte interpretări. Una dintre acestea porneşte de la „incompatibilitatea dintre mecanica cuantică şi cea clasică, ce a condus inevitabil la necesitatea de a lărgi domeniul de înţelegere a realităţii, prin abandonarea ideii clasice de existenţă a unui singur nivel de realitate”. Astfel, potrivit lui Walter Thirring, există o dinamică a nivelurilor de realitate, ce are trei trăsături semnificative: „1.legile aplicabile unui nivel inferior nu sunt complet determinate de legile nivelului superior, din acest motiv noţiunile prezentate în gândirea clasică drept fundamentale şi accidentale trebuie reexaminate: ceea ce este considerat fundamental la un anumit nivel poate apărea ca accidental la un nivel superior (...); 2. legile unui nivel inferior depind mai mult de circumstanţele lor extreme decât de legile nivelului superior; 3. ierarhia legilor a avansat concomitent cu Universul însuşi, deci asistăm la naşterea legilor odată cu dezvoltarea Universului, fiindcă aceste legi au preexistat ca posibilităţi (...)”.

Lupasco (admirat de Breton), Bachelard (autor al eseului Suparaţionalismul din 1936), Max Planck şi „discontinuitatea subatomică” („între doi multipli ai cuantelor elementare de acţiune nu există nimic”) contribuie la un edificiu teoretic care îşi găseşte exprimarea (şi) în lumea suprarealismului. Aventura corespondenţelor dintre arta modernă şi ştiinţa modernă începe, în mod spectaculos, cu căutarea unei a patra dimensiuni spaţiale, parte a unui program spiritual al artiştilor de avangardă, de la Picasso la Breton. În acest mod avangardismul şi revoluţiile sale vizuale şi spirituale devin inteligibile, pentru că „în lumea cuantică contradicţiile există nu pentru a se anihila, nu pentru a se autodistruge, ci pentru a coexista într-o realitate mai bogată, de o mai mare complexitate”.

Atracţia lui Petrişor Militaru pentru dimensiunea iconică a suprarealismului se vede din interpretarea (relativităţii) spaţiului şi a timpului în picturi de Oscar Dominguez, Roberto Matta, Giorgio de Chirico, Dali, Picasso, dar şi Escher (suprarealişti şi nonsuprarealişti de diferite epoci), cu ajutorul unei bibliografii anglo-saxone despre relaţiile artei cu ştiinţele în epoca modernă. Fireşte, această coincidenţă a imaginarului ştiinţific modern cu cel artistic nu îşi are punctul originar în epoca suprarealismului sau a începutului de secol XX, o dovedesc şi amplele referinţe la atitudini şi fapte de istorie culturală care sunt integrate discursului în măsura în care chiar suprarealiştii descopereau manifestări suprarealiste ce i-au precedat (de la Bosch la Novalis sau la Facteur Cheval); cu toate acestea, unele ocoluri duc fraza fie la Zweig, fie la Paracelsus sau la explicaţii ce par a fi spuse pe voce joasă, ca pentru sine, ale diviziunilor psihanalizei. Câmpurile magnetice, Leda atomică, La femme 100 tętes – opere clasice ale artei suprarealiste sunt descrise într-un mod ingenios şi provocator, prin coincidenţele cu gândirea ştiinţifică, ce se dovedesc a fi mai mult decât simple coincidenţe – adevărate revelaţii.

Două capitole speciale sunt cele dedicate lui Magritte şi lui Gellu Naum; în „René Magritte şi teoria relativităţii” un tablou poate avea următoarea interpretare: „În conformitate cu teoriile fizice acceptate, Universul s-a născut odată cu o auto-explozie tip Big-Bang, ce s-ar fi întâmplat în urmă cu 15 miliarde de ani. Povestea din spatele lucrării The Pleasure Principle ne arată că, în timp ce lucra la portretul unui prieten, Edward James, după o fotografie făcută de Man Ray, Magritte a substituit chipul modelului său cu explozia de lumină produsă de bliţul unui aparat de fotografiat”. Figurare, deci, a începutului absolut, dar şi o criză a identităţii, sugerată concomitent cu explicaţia ştiinţifică. Lumea lui Gellu Naum este descrisă pornind de la o premisă ce are aceeaşi calitate a dezambiguizării (în numele unei logici fuzzy!): „textele sale teoretice despre ceea ce înseamnă poet, poezie, suprarealism etc. sunt construite, adesea, pe enunţuri care trimit cu gândul la principiul terţului inclus, la gândirea non-dualistă, la filozofia non-aristotelică lupasciană”. Concluzia acestui periplu ce arată o dimensiune universalistă a artistului modern (deopotrivă interesat sau „la curent” cu teoriile ştiinţifice ale epocii sale) este una de tip transdisciplinar, în sensul lui Basarab Nicolescu: „gândirea ştiinţifică devine unul dintre domeniile cunoaşterii umane ce potenţează impulsul creator şi latent din inconştient, una din rădăcinile din care suprarealismul îşi extrage seva şi reconfigurează viziunea noastră despre om şi lume”.

Utilizând terminologia ştiinţifică în mod acurat, fără a fi tributar ei, teza lui Petrişor Militaru este o contribuţie originală în ansamblul studiilor despre avangardă din zilele noastre, arătând potenţialul deosebit al unui domeniu în sine infinit; de fiecare dată este subliniat punctul comun în care ştiinţele şi artele se întâlnesc, fără a se stabili raporturi de superioritate sau inferioritate între arte şi ştiinţe. O lume pe care cercetătorul literar de tip clasic a uitat-o – nu şi adevăraţii cunoscători.