Bogdan Mihai Dascălu a ales un titlu comun pentru această carte: Pagini de istorie a literaturii române şi un subtitlu care nici el nu iese din obişnuit: De la clasici la contemporani (Editura ICRV, Zrenianin, 2022). Această simplitate evident voită contrastează puternic cu substanţa ei, pe care se poate înţelege că are darul de a o pune mai clar în lumină.

Autorul s-a făcut cunoscut ca scriitor rafinat (dramaturg, prozator, poet, traducător) şi, în aceeaşi măsură, prin ediţiile ştiinţifice (între care Jurnalul lui Titu Maiorescu) şi prin efortul de a aclimatiza la noi o disciplină relativ recentă prin alte părţi: imagologia.

Într-o scurtă şi densă prefaţă, el se afirmă drept adept categoric al probei estetice ca instrument de delimitare a literaturii de tot ceea ce se situează dincolo de ea. În numele acestei concepţii, propune ca istoria literaturii să se ocupe de acest fel de texte, în vreme ce alte istorii (sociologice, politice, psihologice etc.) să fie despărţite de cea dintâi. Adept al dinamicii textuale, afirmă că „fiecare text îşi are istoria lui, o istorie ea însăşi în necontenită mişcare”.

Cele două preocupări constante, editarea ştiinţifică şi imagologia, sunt prezente peste tot în carte, căci ele vizează două ipostaze de obicei ignorate de exegezele de la noi: cea pre-textuală, al cărei obiect este dinamica genezei textuale, şi cea post-textuală, având drept câmp de investigare vocaţia textului de a prolifera mereu alte şi alte sensuri.

Distincţia dintre pre- şi post-textual se lasă urmărită aproape pretutindeni în carte. Cea dintâi este identificabilă îndeosebi în paginile cu caracter confesiv, unde autorul evocă drumul presărat de neaşteptate obstacole pe care l-a parcurs în activitatea de editare ştiinţifică a unor texte, între care un loc aparte revine Jurnalului maiorescian, cel mai întins din cultura noastră, căci el cuprinde intervalul dintre 1855 şi 1917, adică 62 de ani. Este salutară prezentarea dificultăţilor diverse pe care le are de depăşit cel ce se încumetă la această muncă, din păcate adeseori ignorată la noi. Descifrarea manuscrisului pune la încercare răbdarea şi nu o dată imaginaţia, tot astfel cum accesul la secţiunile redactate în limba germană cu alfabet gotic de mână l-au obligat pe editor să se familiarizeze cu acesta, în condiţiile în care cei care mai ştiu să o facă sunt tot mai puţini nu numai în ţara noastră, ci şi în Germania.

Aşa cum este de altfel firesc, Bogdan Mihai Dascălu se situează el însuşi în postura de beneficiar al propriei ediţii, aducând precizări inedite în legătură cu atitudinea reală a criticului faţă de Gherea ori, de pildă, despre istoricul biografiei lui Maiorescu din Enciclopedia română, coordonată de Cornel Diaconovici.

Este cercetată, de asemenea, corespondenţa unor scriitori (I. L. Caragiale, Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Ion Frumosu) ca sursă complementară de informaţii pentru opera acestora, precum şi o serie de texte cu caracter memorialistic, aparţinând de asemenea unor nume importante (Iacob Negruzzi, Eugen Simion).

Un loc aparte în preocupările autorului revine unor scriitori bilingvi (Paul Celan sau Emil Cioran, Alexandru/ Alexander Tietz), prezentaţi, semnificativ, prin expunerea în oglindă cu partenerele lor de dialog (Ingeborg Bachmann, Friedgard Thoma).

De altfel, Cioran este prezent în carte într-un capitol consistent (Un teritoriu numit Cioran), în care locul de seamă revine investigaţiei imagologice a Caietelor. Tot în perspectivă imagologică este cercetat şi Germanul în texte memorialistice româneşti (Iacob Negruzzi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Martha Bibescu, Iorgu Iordan). Important este că de fiecare dată autorul nu se mulţumeşte să „aplice” o nouă perspectivă, ci propune, la rându-i, o amplificare a panopliei conceptuale cu termeni noi, indispensabili însă unei analize mai exacte. Cu acest fel de preocupări, destul de rare la noi, intrăm în domeniul post-textualului, care este apoi extins asupra unor scrieri ale contemporaneităţii, fie ele bucăţi în proză, pagini polemice, texte dramatice ori de critică, antologii sau traduceri. Sunt avuţi în vedere scriitori din generaţii diferite (de la Nicolae Breban şi Marin Sorescu la Aura Christi, Răzvan Voncu, Matei Vişniec etc.).

Cartea lui Bogdan Mihai Dascălu este originală în toate privinţele, adică mereu proaspătă, căci oferă cele mai potrivite căi de atestare a laturii inedite a textelor comentate, fiind, totodată, o carte-călăuză pentru cei care simt o înclinaţie similară.