– Din păcate, da, iar acest lucru mă sperie. Mai ales de când scriu direct la ordinator, viteza mea a crescut considerabil. Dar, încă o dată, faptul acesta mă sperie. Pe de o parte, cum să spun, mi-ar plăcea să scriu la comandă şi să fiu nevoit să predau la termen fix ceea ce mi s-a cerut, pe de altă parte, mă gândesc că această formă de constrângere îmi poate face rău.

– Nu ştiu exact, dar revenind la întrebarea anterioară, îmi dau seama că a scrie la comandă nu e neapărat o servitute care să zicem că ar distruge talentul. Dimpotrivă. Sunt bunăoară mari autori care au trăit din scris, plecând chiar de la modele supreme ca Balzac sau Dostoievski... Ei scriau la comandă, fiindcă nu aveau încotro. Erau siliţi să-şi plătească datoriile şi toate celelalte. A scrie sub presiune, o spun cu toată seriozitatea, e ceva pozitiv. A scrie numai când ai chef, când, ehe, eşti inspirat, este pur şi simplu un moft, răsfăţ, nimic altceva. Nu cred în acest tip de autor care, având o părere foarte bună despre el însuşi, vrea să cultive un fel de mit al boierului şi nu al robului. Ei bine, eu faţă de scris sunt rob, sunt sclav, nu vreau s-o fac pe seniorul, fiindcă, dacă nu scrii de-adevăratelea, ci doar mimezi cu lenevie actul creaţiei şi al iubirii, ceea ce faci devine masturbare jenantă.

– Adevărat. Când scot o carte şi ofer un exemplar câte unui confrate mă topesc de ruşine. Astfel, dându-i lui Daniel Cristea-Enache ultimul meu roman,Privirea mamei, i-am scris pe prima pagină: „Daniel, iartă-mă, tot eu...”. Cu alte cuvinte, nu te supăra că tot eu te bat la cap, tot eu sau cartea mea bate la uşa ta... Asta simt, mă jenez îngrozitor, dar nu am încotro. Există riscul să fiu socotit un grafoman care a pierdut orice simţ al măsurii, dar, pe de altă parte, mi-e martor Cel de Sus că niciodată nu am forţat, am scris mult, dar fără să trişez.

– Uite că nu mi-am pus niciodată această întrebare. Categoric, scriind, viaţa mea a luat-o într-o direcţie care nu ar fi fost aceeaşi cu direcţia urmată dacă nu aş fi scris... Dar în punctele esenţiale, ca să zic aşa, aş fi fost acelaşi. Scrisul, din nefericire, te centrează prea mult asupra propriei persoane, devii, vrând- nevrând, un egocentric, un egolatru sadea, ceea ce nu e bine. Dar daimonul interior, motor de fapt al scrisului, nu se satură niciodată. Eu am alimentat daimonul când poate mai bine ar fi fost să dau ascultare îngerului, dar despre asta sunt foarte multe lucruri de spus...

– Iartă-mă, nu-mi place întrebarea. Nu-mi place, fiindcă nu văd ce răspuns pot să-ţi dau. În primul rând, seria de autor nu e ceva exhaustiv, ci selectiv. Ca să faci o serie adevărată de autor trebuie să stai să selectezi, să ordonezi, nu vâri tot şi niciun editor nu e dispus să-ţi reia ţie tot ce ai scris. În cele din urmă, îţi dai seama că trebuie să rescrii tot ce a fost până într-un anumit moment, ceea ce presupune un efort considerabil.

– Mai bine întreabă cum e omul. Autorul depinde de om. Dacă autorul vrea să şi-o ia în cap, intervine omul care-i şopteşte că aşa ceva nu e frumos. Eu, de exemplu, am crezut enorm în personalitatea autorului, dar omul din mine mă cenzurează drastic. Dacă eul scriitoricesc este de o rară violenţă, timiditatea din om are, la rândul ei, forţă şi nu ai cum să ştergi pe jos cu ea. Cu alte cuvinte, între autor şi om se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Omul vrea să fie cuminte, vrea să fie credincios, autorul rămâne în orice epocă literară un nesupus şi un răzvrătit. Cam astea sunt raporturile...

– Chestia cu insula e cam fumată. De obicei îl întrebi pe cetăţean ce cărţi ar vrea să ia cu el, nu ce personaje să aibă prin preajmă... Cum toate personajele sunt multiplicări ale persoanei mele, dacă mă duc pe ipotetica insulă, de la sine înţeles că le iau pe toate la pachet. Dacă între om şi scriitor sunt raporturile pe care oarecum le-am descris, între persoană şi personaj, acestea sunt mult mai complicate.

– Oh, ai pus degetul pe rană. Pe de o parte, mi-e jenă să mă repet, fiindcă întrebarea aceasta mi s-a mai pus şi, probabil, dacă vor veni şi alţii să mă întrebe, nu o vor ocoli. Personajele, evident, au un punct de plecare şi nu sunt inventate. Nu aş putea să inventez sută la sută. De aceea, plec de la un om cunoscut, fie acesta coleg, bun prieten sau chiar vecin de bloc, şi de aici creez ceea ce numim până la urmă personaj. Cu alte cuvinte, personajul are un picior sau măcar un deget fixat în realitate. Este firul de rădăcină fără de care el nu ar mai fi viu. Cui aparţine piciorul sau degetul rămâne secretul autorului, pe care nu are voie să-l divulge. De aceea, mă irită criticii care ţin morţiş să facă psihocritică, biografism indiscret, pentru a afla cine se ascunde în spatele unui personaj sau al altuia. Am deplina convingere că în spatele marilor personaje ale literaturii universale s-au aflat oameni care au trăit în imediata apropiere a autorului, dar oamenii aceştia sunt praf şi pulbere şi nimeni nu le mai poate descoperi identitatea. Modelul a murit, personajul a rămas, de aceea, literatura rivalizează cumva cu istoria şi chiar o întrece, fiindcă ea reţine ceea ce istoria nu are cum. Aceasta se ocupă de persoane celebre, de personalităţi, dar omul oarecare unde e? Este, desigur, dar nu vom şti niciodată în spatele cărui personaj din spaţiul cărui roman stă ascuns. Dar, încă o dată, am spus astea de şapte mii de ori şi mi-e groaznic de jenă că le mai spun a şapte una mia oară.

– Da, ziceam când eram puşti că e cel mai uşor lucru, întrucât nu reprezintă decât o convenţie. Evident, greşeam. A da nume unui personaj e ca şi cum te-ai afla în postura lui Adam care, împuternicit de Dumnezeu, numea toate vietăţile şi plantele din jur. Aşa şi autorul, trebuie să găsească nume inspirate, convingătoare, verosimile. Dacă dai un nume fals, personajul acela moare încă din start. Este o păpuşă, o marionetă, o jucărie, dar nu mai are nicio legătură cu persoana visată. Să ne închipuim că pe Ilie Moromete nu l-ar mai chema Moromete, ci Ionescu... Păi cum ar mai sta romanul cu pricina în picioare? Cum ne-ar sta să vorbim despre clanul Dumitreştilor, al Popeştilor, al Ioneştilor? După cum personajele lui Caragiale trebuie să aibă o onomastică desprinsă tocmai dintr-un asemenea univers al banalităţii şi deriziunii. Şi sunt destule exemple de acest fel. Din acest motiv, digerăm mai lesne numele personajelor din literatura străină. Karenin şi Karamazov sunt nume care nouă ne sună bine. Nu ştiu cum le-o suna ruşilor. Sau ce rezonanţă are în auzul englezilor Soames Forsythe? Deci, cam asta e problema cu numele. Mi-aduc aminte de un autor ca Marius Tupan, Dumnezeu să-l ierte, care dădea cele mai nepotrivite nume personajelor sale... De unde le scotea, numai el ştia...

– Oho, altă întrebare crucială şi criminală... Am mai spus că mă slujesc de un misterios alter ego care răspunde la numele de Horia. Pe mine, ca să ştii, mă mai cheamă şi Horia. Aşa că în cârca acestui Horia pun eu toată abjecţia unora dintre personajele mele. M-am întrebat de nenumărate ori în ce măsură anumite ipostaze degradate ale personajelor mele îmi aparţin. Oare am în mine atâta murdărie încât să fac plauzibile scene care în viaţă ar fi drastic condamnate de morala publică? Iar răspunsul, helas, e afirmativ. Şi mă întorc astfel spre daimonul care rânjeşte în străfundurile mele, fiind foarte satisfăcut. Pare să-mi spună: Scumpule, te-am adus unde am vrut. Nu mai e pic de îngeraş în sufleţelul tău. Şi-a dat duhul şi m-a lăsat pe mine să împărăţesc o mie de ani... Nu mai ai mult şi vei ajunge o bestie. Uneori, aproape că aud vocea asta, ceea ce mă aruncă în universul fatidic al ruşilor, unde dublul malefic a tăiat şi a spânzurat. Ivan se ia la trântă cu diavolul care-i joacă mereu feste şi-l lasă cu buzele umflate tocmai când crede că a pus mâna pe el. Eu, din fericire, nu sunt rus şi ca român am moştenit toată raţionalitatea strămoşilor mei latini, care nu cedau unor asemenea ispite. Cred că încă pot controla iraţionalul din mine. Dar, aşa cum ştii sau nu ştii, viaţa nu m-a cruţat. În palma mea stângă, chiromanţii pot vedea o deviere semnificativă a destinului. Pare că viaţa ia sfârşit, nu, nu ia. Dar o apucă pe o altă orbită, ca şi cum m-ar lua cineva de chică şi m-ar zvârli la o sută de kilometri depărtare decât cel care am fost până atunci. Cam asta s-a întâmplat şi cu mine, iar ultimele romane redau tocmai acest exil teribil la care am fost supus. Sunt zile în care nu încetez să mă întreb cum de a fost posibil... Dar, ca să fiu consecvent, nu voi divulga nimic, las cărţile să vorbească...

– Da, vine, cu siguranţă. Sunt ajuns din urmă de tot ceea ce scriu. Ca dovadă că nimic din ce am făcut nu a fost inventat, nu a fost gratuit sau artizanal. Am trimis săgeata departe în viitor şi de acolo ea s-a întors asupra mea. În general, Domnul Dumnezeu ne îndeplineşte majoritatea dorinţelor, dacă acestea sunt formulate cu adevărat pathos, dar felul cum ştie să le aducă la îndeplinire este de cele mai multe ori stupefiant. Mai bine nu le-ar îndeplini, Doamne, iartă... Tocmai de aceea, dacă suntem credincioşi şi ne rugăm, să nu folosim rugăciuni de cerere, deci, să nu cerem ceva precis, concret, să folosim doar rugăciunea inimii, Doamne Isuse Hristoase, mântuieşte pe mine, păcătosul, şi Domnul te va mântui fără ca tu să-i precizezi. Pe beţiv îl va scăpa de băutură, pe stricat, de muieri, pe ateu, de povara necredinţei, fiindcă, în fond, acesta e păcatul cel mai mare, acela comis împotriva Duhului Sfânt... Aşadar, să nu cerem, să lucrăm în deplină gratuitate, să fim prin rugăciunile noastre pure vibraţii şi numai aşa vom intra în consonanţă cu Cel de Sus...

– Da, doar că spunând aşa, lumea nu stă să te cunoască şi, fiind numit religios, deja ai fost limitat, încadrat, încarcerat. Un scriitor religios e considerat chiar desuet şi, deci, nu mai poate prezenta interes. Trăim doar în vremuri de emancipare şi relativizare depline şi orice miroase a dogmă pute. Nu cred că exagerez. Pe de altă parte, sunt şi religioşii care, socotindu-te de-al lor, te iau în braţe, dar, dacă simt că o zbârceşti, nu te iartă. Eu nu pot fi de-al lor, de-al bisericoşilor, de-al ascoriştilor şi antimiştilor, îl slujesc pe Isus în felul meu, dar fără a face din originalitate un cap de ţară. Ăsta sunt şi nimic altceva. De aceea, nu mă mai înţeleg cu oameni care mă consideră fie păcătos, fie dogmatic. Cum ar veni, dreapta zice că eşti de stânga, stânga spune că eşti de dreapta. Linia de mijloc e cea mai greu de urmat, deoarece, ca între Scylla şi Caribda, între munţii care se bat în capete, dacă nu prinzi clipa favorabilă a strecurării, ai sfeclit-o, clar?

– Maică Precistă, ce întrebare! Sunt K.D, dar mai am până la K.O. Literatura îl reînvie pe Dumnezeu, aş zice mai degrabă pe Hristos, doar în condiţiile prezentate mai sus. O literatură deliberat sapienţială, duhovnicească, nu are nici o şansă. E plicticoasă, apoasă şi, îmi pare rău că spun, chiar indecentă. Nu stai toată ziua cu numele Domnului în gură, poţi să molfăi altceva, dar nu numele sacru. Aşa văd cărţile explicit religioase. Deci, întorcându-mă la întrebare, calea prin literatură de recuperare a divinului trebuie să se bazeze pe originalitate, dar, cum am spus, nu excesivă, pe manifestarea unui ataşament autentic şi, ceea ce e cel mai greu, prin realizarea acordului dintre talent şi credinţă. Din nefericire, avem cu toptanul talente iconoclaste şi, tot aşa, avem credincioşi care debitează platitudini. Împotriva acestor două extreme trebuie luptat prin mijloace proprii, hrănind daimonul, dar ştiind să-l mai şi ţii la post din când în când...

– Îmi pui întrebarea asta probabil inspirat de ce am zis la o lansare de carte, zicere care sublinia tocmai faptul că literatura nu rezolvă nimic. Eu, naiv, mi-am spus multă vreme că literatura rezolvă orice. Nimic mai neadevărat. Literatura nu rezolvă ceea ce poate, de exemplu, rezolva justiţia. Literatura e doar un excepţional furnizor de iluzii. Scrii, de pildă, un text despre care crezi că e bun, dacă nu chiar foarte bun, şi te culci apoi pe o ureche. Scrii, mai precis, un roman în care-ţi prezinţi toată drama familială. Romanul e bun, dar ce folos? Tu tot în casa respectivă rămâi. Romanul, fie şi genial, nu e în stare nici măcar să şteargă praful de pe noptieră, darămite să rezolve ceea ce te doare. Mai crezi că, tocmai fiindcă-i genial, va atrage mulţi cititori, vei deveni un caz privit cu simpatie de foarte multă lume, sancta simplicitas, romanul tău va fi tratat profesionist conform disocierii dintre realitate şi ficţiune. Romanul, dragule, e fiction, nu nonfiction, iar tu produci exact ceea ce nu te poate ajuta într-un domeniu unde-ţi crapă buza. Iar dacă drepturile de autor vor fi modeste, atunci dezamăgirea e gata. Totuşi, cu tot acest duş rece, am rezistat, dar acum ţie îţi pot spune, literatura nu rezolvă nimic

– Wozu Dichter im durftiger Zeit, aşa s-o spune oare în germană? A quoi bon des poetes en temps de detresse? Sau, mai pe româneşte, la ce bun poeţii în vremuri de restrişte? Hölderlin sună la fel de bine în toate limbile pământului, nu-i aşa? Şi acum, mai ales, e ca un balsam sau ca uleiul încins... Zău că nu mai pot să fac diferenţa... Aşa că, dacă e să fiu lucid până la capăt, afirm că ar cam fi cazul să îngropăm securea literaturii. În postistorie oamenii au nevoie de pace, nu de război, iar literatura adevărată înseamnă război. Dacă e să nu fiu, dacă mă complac în opereta divertismentelor, dacă mă duc la croitorii postmoderni şi-mi comand haine de gală, atunci fii sigur că literatura sau felul acesta de literatură va mai avea zile multe. Dar toate aranjamentele pe mine mă dezgustă. Sunt o fire războinică, din păcate, închisă în carapacea băiatului cuminte. Am o privire de miel, dar eu pe dinăuntru mă simt un tigru.

Literatura, în mod normal, ar trebuie să aibă şanse doar dacă, revenind la întrebarea dinainte, îl înviază pe Dumnezeu. Numai aşa literatura se eliberează de mode şi mofturi şi se lansează în marea arenă, unde tot ce e frumos piere pe inima îngerului. Literatura, aşadar, pentru a supravieţui, trebuie să ia în considerare din nou mizele mari, trebuie să renunţe la compromisuri şi comodităţi, să aibă din nou întâlniri cu entităţi nonumane. Trebuie să ascuţim din nou securea literaturii şi să n-o îngropăm sub câţiva bulgări de cuvinte frumoase. Tot ea trebuie să priceapă că, deşi nu rezolvă nimic, nu e câtuşi de puţin gratuită. Eu aşa văd viitorul literaturii adevărate. În mod sigur, vor reapărea marii scriitori contestatari, disidenţii, cei persecutaţi şi cei închişi pentru convingerile lor. Nu se poate altfel. Mă dezgustă scriitorii răsfăţaţi, care nu ştiu ce-i aceea suferinţă şi care scriu fără să ia nimic în serios. Lumea în care trăim descurajează şi în acelaşi timp încurajează literatura. Încurajează însă literatura facilă, conformistă, care se supune decretului universal potrivit căruia istoria a murit, iar îngerii sunt doar vorbe. În condiţiile în care literatura vrea să fie altceva, vremurile acestea o resping. Cititorii îi întorc spatele, de ce o face-o ăsta pe deşteptul şi tot aşa... Dar asta-i situaţia, eu nu vreau să fiu deştept, vreau să fiu om, iar a fi om înseamnă a duce un nesfârşit război interior. Acesta, cred, e tot o rugăciune a inimii...