Jocul ficþionalizãrii

Arte ºi Extaze în India Actualã de Marin Marian-Bãlaºa (Paralela 45, 2007) ne invitã în jocul dedublãrii narative. Tu devine interlo­cutorul virtual ºi eul peripa­tetizând cu „mediul” seducã­tor: „E mult prea frumos ca sã mai pleci. Rãmâi!”(p.197). În plus, „Lecþia jainismului – eliberându-te de viaþã, te eliberezi de teama morþii – e ºi lecþia ta.”(p.274)

Periplul indian al autorului reclamã o acoladã în stare a explicita mentalul european ordonator ºi interpretativ. Într-o lume a regiunilor distincte, real sau imaginar, „Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de asemenea, (...) concurentul ei cultural ºi una dintre cele mai profunde ºi recurente imagini ale Celuilalt.” „În plus, Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalitãþi, experienþe.” (Edward W. Said), pânã într-atât încât Heinrich Zimmer, comparând cele douã lumi, gãsea cã spaþiul nostru ar putea învãþa marea lecþie – tãmãduitoare – a Orientului, a Indiei, deoarece preocuparea lor primordialã „a fost întotdeauna nu informarea, ci transformarea: o prefacere radicalã a naturii omului ºi, cu ea, o reînnoire a modului sãu de a înþelege atât lumea exterioarã, cât ºi pe cea a propriei sale existenþe, o transformare pe cât de completã cu putinþã, astfel încât sã poatã duce, dacã e încununatã de succes, la o totalã convertire sau renaºtere.”

Cãlãtor, deopotrivã occidental – descriind cu minuþie realitatea veche „înmãrmuritã” ºi pe cea nouã (revelare peste timp a unui comportament aºezat, cuibãrit în doctrina suferinþei) – ºi oriental, prinzând într-o expresie lapidarã întregul („Pushkar (Visãri ce preschimbã)”; „Udaipur (Oraºul galben, solar)”; „Ellora (Morþi ºi resurecþii succesive, avataruri în act)”), Marin Marian-Bãlaºa alunecã mereu din actual ºi concret în literaturã. Uneori o noteazã între paranteze – îndeletnicire aproape involuntarã a naratorului -, alteori se strecoarã precum apa în ochiurile unei plase. Iatã înregistrarea aproape impersonalã a unei realitãþi în desfãºurare: „De dedesubtul unui fald de veºmânt o copcie s-a desprins ºi sariul a început imediat sã se desfacã în ceea ce era de fapt: o fâºie lungã de pânzã imprimatã.”(p.86) ºi necesara, eºuata transcendere: „Încet, trãgând de timp, fata îºi desface sariul, copcia de la umãr, revelând un sutien mizerabil, apoi un jupon infect, cu gãuri ºi pete mari, gri, gãlbui, fumurii, o zdreanþã în jurul mijlocului, insuflând greaþã.”(p.87). Evidentã: ficþionalizarea cu tendinþa demitizantã a unui ritual ce ar fi putut avea însemnele sacrului, cel puþin în privirea europeanului surprinzând temporizarea nuditãþii, „revelaþia” mizeriei. Aburul mistic se instaleazã însã, aproape paradoxal, în spaþiul unui compartiment, saturat uman ºi odorific, în care privirea indianã resemnatã, trupul curgãtor-strângãtor ruºineazã gestul egoist al europeanului.

India e surprinzãtoare. Înghesuiala, praful, vehiculele hodorogite, umanul ca talcioc vesel, naraþiunea templelor, a sculpturilor, invazia nemiloasã a timpului, delãsarea, prostul-gust schingiuitor, intruziunea modernismelor, kitsch-ul stricând vechile rânduieli („Templul e o imensã ºi total kitschuristicã improvizaþie modernã”(p.81)), modernul instalându-se confortabil ºi binefãcãtor: „Prima prizã de Bombayºi primul tablou urban menit a impresiona e acela modern, elegant, occidental-comercial din preajma hotelului (de hiperlux) Oberay.”(p.78). Întâlniri de atmosferã Est-Vest, amintind vechile dialoguri ale Antichitãþii, un comportament stenic, misterios ºi îmbãtãtor: „E viaþa de noapte destul de similarã aceleia din înfierbântatele þãri meridionale sau vestice.”(p. 219).

Documentaþia, plinã de acribie, menitã parcã a suplini ghidurile firave, nevoia amplã de cuprindere, de pãtrundere a unei lumi, a unei interioritãþi etnice, culturale particulare sunt constanþe denudate de scriiturã. Câte-un popas devine prilej de reactualizare a unei istorii vechi,  fondatoare a prezentului. De acelaºi comportament livresc au parte ºi personalitãþile marcante ale Indiei, þinute în memorie ºi de muzeele bine întemeiate.

Marin Marian-Bãlaºa nu-ºi construieºte descrierea în mod exclusiv pictural. El îi adaugã sau o condiþioneazã de filosofia indianã, de filoanele unor vechi tradiþii oricând recognoscibile în comportamentul, în atitudinea indienilor de-acum. Nu idealizeazã nici trecutul, nici prezentul, nu surprinde realitatea, lumea altfel decât maculatã, nu-ºi oferã consolãri, se adecveazã doar contextului, iar uneori îl proiectezã umoristic: „Primul lucru, o baie, deoarece totdeauna trebuie sã apelezi la bunãvoinþa unor occidentali pentru a-þi pãzi ei hainele, deoarece soarele e extrem de puternic, iar indienii nefericiþi foarte mulþi. (p.192).”

Încântarea este o însoþitoare de nãdejde a domnului Marian-Bãlaºa. Un mic poem liric figureazã alegoric abundenþa, generozitatea, paradisiacul naturii în fiinþa nucii de cocos. Un întreg univers e cuprins de înveliºul lãþos ºi puternic al acestui fruct. El îºi depãºeºte statutul de simplã hranã, devenind un soi de ambrozie (soma) zeiascã: „Generoasã, nuca de cocos te hrãneºte ºi psihic ºi te face mai generos.”(p.193) 

Existã ºi momente de polemicã, nu detaliate, generate de fascinaþia Indiei. Vizaþi sunt Lucian Blaga, Mircea Eliade. Sau de interogaþii uºor (mult?) exagerate vizând imaginea Fecioarei Maria. Neconturate clar, se pierd în cãlãtoria prin India realã ºi imaginarã. Cãlãtorind, Marin Marian-Bãlaºa se cãlãtoreºte, ispitindu-ne s-o facem ºi noi, cititorii.