Neîndoios, cartea e aducătoare de nelinişti, de răsturnări, de impuneri interogative, de glisări între certitudini şi ezitări, de proiecţii într-un deşert aerat, dublu mişcător, fascinant, atrăgând risipelile, consacrându-le printr-un centru. Alchimie subtilă, întâlnită roditor cu interioritatea lectorului/criticului, reunită cu o poţiune inconştientă – şubredă ori impregnată de seve -, obstinat insubordonabilă, cartea îi creează destinul. Circularitatea, în sensul potenţialităţii perfecţiunii, reuneşte scriitorul şi criticul (fantast) într-o aproximativă „melancolie a descendenţei”, lacunar încântat asumată. Influenţa se impune catalitic, nicicând obnubilând, mereu obligând la reconfigurări strălucitoare. Dacă fiul lui Josepf-François devine Baudelaire, elixirul (e drept, neaplicat pe materie primă) este Edgar Allan Poe şi (ei da, inconştientul!) imaginea fascinantă a mamei sale, recăsătorite, incapabile de sublim, Caroline. Dacă acelaşi Baudelaire e un „creştin tragic, un catolic tragic”(p.168), invitaţia unui astfel de voiaj îi aparţine domnului Ioan Pop-Curşeu. (Baudelaire, la plural, Editura Paralela 45, 2008).

Conştiinţă lucidă, central meticuloasă şi persuasivă, ludică şi riguroasă deopotrivă, Ioan Pop-Curşeu îşi însuşeşte fără echivoc ceea ce însuşi numeşte o „coerenţă obsesională,”, vizând „personajul”, în cazul său, Baudelaire.

Direct şi aparent supunându-se „obiectului”, criticul oferă din prefaţă „scheletul” cu irizări incitante al cărţii sale, Baudelaire, la plural. Aparent, o carte „compozită, în care sunt strânse laolaltă nouă texte cu legături firave între ele, pe care le apropie doar faptul că toate abordează un anume Charles Baudelaire.” (p.8) Urmează detalierea pe capitole. Interesantă de remarcat este schimbarea gen/specie. De la „critica criticii”, se trece la o „critică la puterea întâi”, ce se ocupă de influenţa multiplă a poetului francez”încercând să exploreze straturile suprapuse ale interacţiunii dintre două culturi, franceză şi română.”(pp.8-9). Încheierea: „Fantezii baudelairiene”, avându-l ca triplu personaj pe Baudelaire însuşi „îmtr-o tentativă ludică de critificţiune”.

Cele trei discursuri critice ale primei secţiuni contextualizează studiile – semnate de Barthes, Barbu Fundoianu, Jean-Baptiste Baronian -, păstrându-se în dialectica acribie, percutanţă, subtilitate analitică/civilitate. Chiar descoperind fisuri interpretative, mici greşeli – consemnate cu eleganţă -, criticul regăseşte în paragraful următor privirea rodnic evaluativă. S-ar părea că domnul Ioan Pop-Curşeu se hrăneşte dintr-un vechi adagiu: nicio carte nu-i atât de rea, încât să fie inutilă.

Didactic, fără pedanterie, luminând de la început traseele interpretării, criticul îşi defineşte conceptele. Mai întâi, influenţa. Apoi, „avatarurile receptării critice”. Şi implicit, problema traducerii.

Stare poetică, Trăire şi discurs, Figuraţie: ironie şi conştiinţă de sine a poeziei sunt treptele urcate de Ioan Pop-Curşeu în definirea baudelairianismului. Francezul e încarcerat, „prizonier între dorinţa de spiritualizare şi captivitatea în materie.”(p.45), cu o geometrie interioară complexă în care Dumnezeu şi Satana se întâlnesc (simbolic!) în oglindă, configurând o clepsidră „în al cărei orificiu...se află omul.”(p.45) Tentativele de evadare sunt deşarte, „Poetului îi rămâne doar posibilitatea să se agaţe de amintire-imaginaţie-creaţie”(p.49)Sublimarea şi Elevarea sunt lucrarea „demonului alchimist”.

Conchizând didactic din exterior, poezia lui Baudelaire este indiscutabil nouă, despărţirea de vechi, tranşantă, odată ce „nu are drept scop decât pe sine însăşi.”

Nu e de neglijat , în ceea ce priveşte literatura română, pe lângă o contaminare conştientă, voită, dar autohtonizată (sau nu!) a modelului (un soi de foiletonare a simbolismului/modernismului baudelairian, nu arareori subminat de romantism) şi o coincidenţă a realităţilor poetice. Ioan Pop-Curşeu decelează în creaţia lui Mateiu Caragiale – poetică şi romanescă – umbra pointilistă a „Preşedintelui Baudelaire” (Nichita Stănescu) – creator de care romaânul se arăta încântat. Dincolo însă de aceste similitudini, textul trebuie abordat intrinsec, în forţa excitaţiei spirituale provocate, chiar dacă ochiul trecut prin Baudelaire poate avea sentimentul unui „déjŕ vu”. Modelul, în măsura în care există, este în acest caz asimilat organic, semn mai degrabă al aceleiaşi alchimii (în fond, materia primă este identică). Baudelaire însuşi a dat corporalitate fâlfâirilor ideatice, poetice ale lui Edgar Allan Poe, transformând întâlnirea lor în „ocazia cristalizării propriei viziuni artistice”(Nicolae Manolescu, Despre poezie). Destinul – ce stă în caracterul individului – nu abdică de la rolul său călăuzitor şi catalizator. I. Pop-Curşeu ţese în paginile cărţii o istorie iniţiatică avându-l drept protagonist.

Secţiunea finală a cărţii, Scriitorul şi umbrele sale, e o reînchegare a personalităţii lui Baudelaire, a metamorfozei sale de scriitor care scrie şi se scrie şi o mărturie a propriilor tribulaţii, bucurii, întâmplări minunate ale autorului.

Perenitatea lui Baudelaire pare neştirbită, oricine –Ion Pop-Curşeu însuşi – putând să şi-l aproprie în ipostază de elixir. În fond, „Nous sommes tous le fils de quelqu’un.”