Poezie
de Daniel D. Marin
Daniel D. Marin a publicat volumele Oră de vârf, Ed. Geea, 2003 (Premiul pentru Poezie la Festivalul Naţional Duiliu Zamfirescu, 2003; Nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu Opera Prima, 2004), Aşa cum a fost, Ed. Vinea, 2008 şi L-am luat deoparte şi i-am spus, Ed. Brumar, 2009 (Premiul Marin Mincu, 2010), ultimul dintre ele fiind reeditat în 2013, de editura eLiteratura. Este realizatorul antologiei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Ed. Paralela 45, 2010), prima antologie retrospectivă a generaţiei 2000.
În prezent, este redactor asociat la revista Zon@ Literară, unde a iniţiat o rubrică de poezie italiană contemporană.
A avut lecturi publice în Spania, Germania şi Italia, deşi în general refuză lecturile publice.
Încă n-a găsit o direcţie a vieţii. Din 2012 locuieşte mai mult pe o insulă. Studiază (pentru a doua oară) la Sassari. Cel mai des poate fi văzut în piazza Castello.
Vocea
El trăia într-o izolare aproape totală, singura lui
legătură cu realitatea era o voce care îl obseda.
Ar fi putut, tot ascultând-o, ar fi putut
foarte uşor să înnebunească.
Vocea îl urmărea peste tot, se putea afirma
că i se infiltrase în tainiţele întortocheate
ale minţii sale încât devenise palpabilă,
vocea asta avea formă, culoare, gust, ba chiar
şi miros şi, ca un îndrăgostit precoce, o urmărea
cum se plimbă nestingherită prin mintea lui.
Treptat, vocea căpătă şi o puternică personalitate,
una care îi stârnea admiraţia şi uneori invidia,
o personalitate care încet-încet îl complexa.
Acum nu îşi mai dorea decât să dispară.
Îşi imagina cum o ucide lent.
Îşi imagina scene de o cruzime elaborată
în care o tortura înainte de a o ucide.
Era pregătit. Se înarmase cu tot ce era necesar
pentru o astfel de treabă. O urmărea cu sângele
bubuindu-i în tâmple şi cu ochii injectaţi de furie
cum se plimba nestingherită prin mintea lui,
cum îl obseda, cum îl seducea din nou. Complet
dezarmat, o luă în braţe şi o strânse ca un amant experimentat
la piept şi, în timp ce o strângea şi o săruta
nebuneşte, printr-un ciudat proces psihologic,
ea îşi pierdu definitiv personalitatea,
apoi forma, culoarea, gustul, mirosul şi tot ceea ce
avea în mintea lui o cât de mică legătură cu realitatea.
mogâldeaţa
mogâldeaţa asta care te priveşte cu ochii ei mari negri
pe care tu o mângâi mai mult cu disperare decât cu dragoste
şi ea stă cuminte cu botul uşor întredeschis
cu limba roz printre caninii albi respirând sacadat
ea îţi aduce multă alinare tu îi aduci şi mai multă alinare
o simbioză eficientă ea trăieşte pentru tine
tu nu vrei decât să uiţi şi uiţi multe când mângâi mogâldeaţa
ea nu te întreabă nimic deşi parcă ştie că este ceva în neregulă
cu siguranţă te-ar întreba dar e mai bine să crezi
în discreţia şi supunerea ei de gheişă
pe mogâldeaţa asta un suflet cu blană şi colţi
era s-o îneci în urmă cu ani erai doar un puşti zănatic
ai pus-o într-o pungă de plastic abia mai respira
şi împins de o curiozitate morbidă
ai vrut să vezi dacă nu cumva s-a sufocat
şi te-ai râzgândit aşa fără să ştii nici tu prea bine de ce
acum eşti ok sau cât de cât ok oricum ai uitat aproape tot
numai ziua în care un vârtej turbat te-a prins în acelaşi râu
şi ea a sărit după tine nu o uiţi nici măcar în somn
când te visezi copil şi făpturi monstruoase
îţi rânjesc şi te întreabă ameninţător cine naiba este ghemul ăsta
numai blană şi ochi şi dacă este bun de mâncare
iar tu zâmbeşti liniştit prin somn şi le răspunzi fără pic de teamă:
ea este mogâldeaţa şi acum vă mănâncă pe toţi
pacientul
mă trezesc târziu pe un pat de spital incapabil să mă mişc
mă uit speriat la trupul meu şi realizez
că nu mai am deloc trup închid ochii la loc
gândindu-mă amuzat că visez
adorm şi când mă trezesc şi deschid ochii aceeaşi situaţie
încerc să strig şi degeaba nici măcar gură nu mai am
doar ochii mi-au rămas sunt numai şi numai ochi
şi văd în reluare cum în cameră intră o morsă în halat alb
cu ochelari rotunzi cu rama aurie cu stetoscop
se apropie de mine mă analizează
cu un aer grav notează ceva într-o fişă clinică şi pleacă
mă îngrozesc şi mă uit fix în tavan în loc de tavan
este un ecran imens cu plasmă pe care scrie:
vă rugăm să vă liniştiţi, sunteţi pe mâini sigure,
deşi suferiţi de o boală atipică specialiştii noştri vor găsi
în scurt timp cel mai eficient remediu şi ecranul dispare
închid ochii din nou şi îmi spun: trezeşte-te, ai un coşmar!
număr în gând până cad într-un somn adânc
şi mă trezesc în acelaşi loc în acelaşi pat
morsa în halat alb notează de zor în fişa clinică
apoi se apropie de mine cu un instrument chirurgical
care îmi dă fiori şi cu o precizie sadică îmi scoate ochii
|