de Marsha Norman, o producţie ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului Bucureşti

• Regia: Mircea Cornişteanu

• Scenografia: Viorel Penişoară-Stegaru• Distribuţia: Thelma: Florina Cercel

Jessie Cates: Cerasela Iosifescu

Marsha Norman, una dintre cele mai importante figuri ale teatrului american, în prefaţa la Women Writing Plays. Three decades of The Susan Smith Blackburn Prize (2006), discutând condiţia autoarei dramatice, admite glumind, că toate pisele ei au succes pentru că toate eroinele ei au o armă. Piesele despre schimbări interioare, o temă preferată de scriitoare, sunt în general percepute de critică drept „soft”, lipsindu-le ceea ce regizorii numesc incident/ eveniment. Un personaj feminin are mai multe şanse, este mai admirat dacă trebuie „să lupte”, să adopte un comportament, o funcţie masculină. Personajele feminine care acceptă o pierdere, traversează o etapă a vieţii sau oferă consolare celor în dificultate, riscă să fie percepute ca pasive. Potenţialelor acuze de retorism feminist îi răspunde ‘night, Mother – piesa ce are în centru ei două eroine „slabe”, şi unde Marsha Norman reuşeşte să dramatizeze acea zonă eluzivă a sentimentelor „puternice” (compasiune, toleranţă), fiind recompensată cu premiul Pulitzer (1983), Susan Smith Blackburn Prize şi Dramatists Guild’s Hull-Warriner Award.

Noapte bună, mamă! introduce spectatorul într-o zonă mai puţin frecventată, mai puţin glamour, uşor banală – Middle America, între realism domestic şi dramele suburbiei. O seară de sâmbătă obişnuită, două personaje: Thelma şi Jessie Cates, mamă şi fiică, şi tabieturile lor. Nimic banal în dialogul lor însă; Jessie nu-şi ascunde intenţiile, caută pistolul tatălui, îl găseşte şi în timp ce-l curăţă anunţă că vrea să se împuşte. Determinara ei e insesizabilă pentru Thelma, ce tratează totul ca pe o criză trecatoare. Echilibrul piesei stă în dezechilibrul personajelor, Jessie, figura tragică, iar Thelma, figura comic-bizară, între oscilaţiile de poziţie ale acesteia din urmă, între asumarea culpei şi ignorarea realităţii, cu o inconştienţă veselă. Ea vrea să o atragă şi pe Jessie în jocul ei, să o binedispună, vrea ca Jessie să-i facă manichiura, vrea mere caramelizate, cacao cu lapte, umple bolurile cu bomboane. Toate aceste dulciuri, această febră a zahărului ca cel mai rapid remediu pentru depresie nu funcţionează, Jessie şi-a alcătuit propriul bucket list, lucrurile ce trebuie bifate înainte de a muri, de la instrucţiunile de funcţionare ale maşinii de spălat la chestii mai serioase – căsnicia părinţilor, propria căsnicie, eşecul ambelor, motivele, secretele, dezamăgirile, adevărul.

Spectatorul, avertizat de intenţiile personajului principal încă de la început, asistă la un exerciţiu dramatic de menţinere a atenţiei într-un context complex, cu o întrebare simplă, dar cu o încărcătură uriaşă: va reuşi Thelma să o convingă pe Jessie să renunţe la planul ei? Surpriza este determinarea Thelmei, superficialitatea ei este modul ei de adaptare în faţa problemelor. Ea nu e o steel magnolia, dar prin felul său de a fi, este la fel de puternică şi e gata să iasă din zona proprie de confort, îşi recunoaşte propria nesiguranţă, admite mistificarea: „Cine ţi-a promis că o să te distrezi?”

În dinamica spectacolului, problema controlului asupra destinului personal e complicată de recunoşterea eşecului. Jessie îşi motivează alegerea prin mariajul ratat, relaţia defectuoasă cu Ricky, fiul ei (un adolescent delincvent), cu fratele ei, chiar şi cu Thelma. Singura legătură reală a fost cea cu tatăl (decedat cu câţiva ani în urmă). Familia pare punctul nevralgic în istoria lui Jessie. O serie de momente tensionate sunt rememorate, iar perspectiva e una victimizantă, familia „ştie prea mult”, îi invadează intimitatea. Dawson şi Loretta (fratele şi soţia acestuia) sunt prezenţe tipice pentru familia-celulă ce amendează orice defect, orice decalaj.

O ţesătură de intrigi laterale ascund conflictul central. Accidentul de echitaţie e unul din acestea, căzătura are efecte secundare, crize de epilepsie grave ce apar brusc şi durează, toate duc la deteriorarea mariajului. Cecil se simte vinovat, însă e o falsă culpabilizare, Thelma îi mărturiseşte că maladia ei este ereditară, momentele de blackout nu sunt singura moştenire paternă. Din secvenţele flashback rezultă cauza reală a crizei de identitate traversată de Jessie – epilepsia. Tema complementară în piesă este lipsa de control, din cauza condiţiei sale, Jessie îşi pierde serviciul, îl pierde pe Cecil şi, mai ales, pierde controlul asupra propriului corp. În seria revelaţiilor ce apar pe parcursul piesei, aceasta atinge zona cea mai sensibilă; mult mai grav decât momentul de indiscreţie în care Dawson şi Loretta îi deschid pachetul cu lenjerie intimă, este invaziunea concretă, când, inconştientă, ea trebuie resuscitată, îngrijită, supravegheată. Mai mult decât epilepsia, obsesia lipsei de control e decisivă în alegerea ei, „seara aceasta” este singurul moment când poate avea control asupra propriei vieţi. Ea refuză sugestia de a avea mai multe momente ca acesta, în care să se confeseze, să găsească soluţii, pentru că ceea ce a făcut seara aceasta atât de specială, de reală este probabilitatea sinuciderii: „Seara asta e personală mamă, e a mea şi a ta.” Dialogurile sunt vii, fără intenţii argumentative, nici patetice, nici melodramatice, foarte oneste dincolo de cinismul lui Jessie şi umorul involuntar al mamei.

În rolul Thelmei, Florina Cercel acoperă o gamă largă de nuanţe în interpretare, de la disperare şi încrîncenare la acceptare, la tristă resemnare. Ea vorbeşte neîntrerupt pentru a-şi masca neliniştea, confuzia, disperarea, jocul actriţei accentuează comportamentul infantil al mamei, nevoia ei permanentă de atenţie.

Cerasela Iosifescu/ Jessie Cates are o vulnerabilitate revoltată care intră extrem de bine în relaţie cu împotrivirea Thelmei şi reuşeşte să redea foarte clar surescitarea personajului, permanent concentrat să planifice, să lase totul în ordine. Cu mişcări automate, ea aranjează prosoape, strânge ziare, scrie instrucţiuni pentru Thelma, se agită în spaţiul închis, unde metafora plaselor de peşte e destul de evidentă. Interacţiunea între cele două este intensă, reuşesc să interiorizeze abil textul, să găsească ritmul exact.

Spectacolul regizat de Mircea Cornişteanu reuşeşte foarte bine ca prin accesul voyeurist　la înfruntarea mamă-fiică să reproducă perfect vidul de emoţie provocat de actul acesteia din urmă.