• Drama Club, Botoşani

• Regia: Mirela Nistor

• Distribuţia: Theodor Şoptelea, Sorina Băleanu, Paul Nistor, Ioana Nimigean, Ionuţ Siminiciuc, Codruţ Andrici, Ana Baciu, Cojocariu Ştefan, Radu Ganea, Şerban Movilă, Laur Hurjui, Monica Chirilă, Ioana Pintilie, Georgiana Loghin, Bianca Cremene, Ştefana Feciuc, Ioana Ifrim, Ruxi Helici, Mădălina Aconstantinesei, Cati Radu.

„Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai îndepărtată.” (Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangă).

Ce se întâmplă când una dintre cele mai cunoscute poveşti, intrată în canonul literar românesc, privită cu suspiciune sau plictis de generaţiile Twilight/ Harry Potter, devine text suport pentru o dramatizare? Apare un spectacol viu, fresh, făcut de o echipă tânără pentru un public tânăr. Una dintre cele mai neglijate zone în spaţiul cultural autohton e cea a teatrului pentru tineret unde, cu excepţia Festivalul Naţional de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” de la Alexandria, pare să nu se întâmple nimic. Din acest motiv parteneriatul Divan Film Festival (Divanul Degustătorilor de Film Şi Artă Culinară) cu Teatrul „Colibri” e mai mult decât binevenită şi demonstrează o viziune a politicilor culturale, prin selecţia unuia dintre cele mai bune spectacole prezentate anul acesta la „Ideo Ideis”, Harap Alb?!, în regia Mirelei Nistor.

Adaptarea respectă structura basmului: probele simulate, „deceptive”, substituirea protagonist-antagonist, contractul, misiunea pozitivă, însă transferă punctul de interes asupra transformărilor personajului principal, în captarea acestui eluziv coming of age, a ieşirii din copilărie/ adolescenţă. În contrast cu originalul, eroul din Harap Alb?! are mai degrabă atributele unui Prâslea ce încă mai copilăreşte, iar scena e luată cu asalt de tovarăşii lui de aventuri. Aproape toată greutatea spectacolului stă pe umerii fragili ai lui Harap Alb, dar Theodor Şoptelea, interpretul acestuia, deşi foarte tânăr, se foloseşte de tinereţea sa pentru a accentua vulnerabilitatea personajului. Monologul motivaţional înainte de prima probă de bărbăţie e una dintre scenele nucleu – dedublarea, replicile rostite pe două voci, mingea turtită pe post de alter-ego cu atitudine de super erou (pe care o ascunde în rucsac şi care reapare mereu în momentele cumpănă): „Ai să baţi ursul şi-ai să devii cel mai mare şi cel mai tare împărat şi cel mai frumos şi cel mai iubit” preface „întâmplarea” literar-teatrală în act artistic.

Al doilea prilej de încântare în spectacol este prelucrarea episodului armăsarului fermecat într-un act de impact susţinut de toată trupa, o coregrafie ritmată, galop nărăvaş ce anunţă verva, patosul acestor tineri ce vin să cucerească audienţa. O apariţie neconvenţională este şi calul lui Harap Alb (Paul Nistor), rol mic care se dezvoltă pe modelul prietenului arţăgos dar de nădejde. La fel apariţia Spânului în chip de zână a pădurii – în travesti, o figură foarte expresivă dar care devine pe parcurs o mască imobilă, iar reacţiile sunt excesive, o construcţie mecanică, unidimensională, cumva neaşteptată când toate celelalte personaje au contur, au „voce” şi replici care le fixează, gesturi mici care-i identifică, precum Împăratul Roş cu o mină impasibilă ce se trădează prin jocul nervos al mâinilor („A plecat ală? Ăla cu mâinile?”, întreabă unul dintre personaje), fata Împăratului Roş, ca o „farmazoană” ce este, nu numai că se preschimbă în pasăre, dar şi vorbeşte limba păsărească sau atitudinea zen a fetelor lui Verde-Împărat, între yoga şi regimul vegetarian, pentru că nu degeaba sunt în împărăţia Verde. Sunt mici artificii comice ce menţin ritmul piesei care comprimă episoadele, elimină conflictele laterale, încât construcţia e destul de instabilă, iar conţinutul cam aerisit, intermézzo-urile de muzică şi dans mai restabilesc echilibrul, leagă secvenţele. Apar şi unele elemente de intertext, în introducerea prietenilor/ ajutoarelor lui Harap Alb: „Am citit despre voi!” exclamă acesta când îi întâlneşte, există şi un interval de autoficţiune: în camera Împăratului Roş, Harap Alb îşi rememorează disaventurile, spunându-le însoţitorilor lui istoria unui fecior de crai căzut în capcana unui nelegiuit, care i-a uzurpat locul. Distinct schimbată este şi perspectiva din care este prezentată povestea personală a fiecăruia dintre aceştia – numitorul comun „nişte ciudaţi”, însă această ieşire din tipare este speculată creativ. Departe de a fi plin de clişee inspiraţionale, mesajul livrat tinerilor spectatori are o tentă uşor demistificatoare a copilăriei, a adolescenţei, a vârstei magice şi mai ales a super eroului invincibil, lipsit de ezitări, fără frică, fără eşecuri. E normal să ai dubii, spaime, să greşeşti. Dialogurile recurente cu mingea ponosită sau calul năzdrăvan arată tocmai această latură „imperfectă“ a eroului şi, în general, a anturajului său, pentru că în final se produce o revanşă a „ciudaţilor” care tocmai prin defectele lor întorc situaţii capcană, circumstanţe defavorabile. Adaptarea realizată de nu-şi propune o revizuire/ repoziţionare/ integrare a ceea ce e considerat normal, nu oferă lecţii de toleranţă, însă vrea să convingă audienţa că povestea lor e mai mult decât oricând actuală, să o facă să empatizeze cu personajele, cu ceea ce se întâmplă pe scenă, să intre în poveste. Călătoria iniţiatică a eroului din Harap Alb?! îşi menţine tonalitatea ironic-parodică şi în finalul fericit: Harap Alb e destoinic, isteţ şi curajos (câteodată), dar mai are de învăţat, e încă în anii de ucenicie.