• Regia: Yiannis PARASKEVOPOULOS

• Scenografia: Lia Dogaru

• Muzica: Manos Milonakis

• Versiunea Scenică: Yiannis Paraskevopoulos

• Traducerea: Maşa Dinescu, Moni Ghelerter şi R. Tegulescu

• Decor: Lia Dogaru

• Costume: Lia Dogaru

• Asistent Regie: Laurenţiu Tudor

• Distribuţia:

Cerasela Iosifescu (Arkadina), Iulia Colan (Nina), Sorin Leoveanu (Trigorin), Vlad Udrescu (Treplev), Valentin Mihali (Sorin), Iulia Lazăr (Maşa), Adrian Andone (Dorn), Anca Dinu (Polina), Dragoş Măceşanu (Medvedenko), Eugen Titu (Şamraev), Cătălin Vieru (Iakov).

„Arta de a scrie este arta de a observa. Mare parte din literatura secolului XX, începând cu Cehov, înseamnă să povesteşti ce se întâmplă când nu se întâmplă nimic”, spunea Luis Landero, romancier spaniol de referinţă, profesor la Şcoala de Arte Dramatice din Madrid. Versiunea Pescăruşului cehovian propusă de Yannis Paraskevopoulos comprimă introducerea şi spaţiul, transferă acţiunea în avanscenă, unde personaje secundare, doctorul Dorn şi Iakov (Adrian Andone şi Cătălin Vieru, cu subtile treceri dintr-un personaj în altul) dau glas unor multiple partituri, rostesc didascaliile, activează audienţa, anunţă „spectacolul”. Apropierea şi integrarea publicului devin şi mai evidente prin extinderea spaţiului scenografic, intrarea actorilor în zona spectatorilor, spectatori la rândul lor la „teatrul” imaginat de Kostea. Spectacolul lui Treplev desfăşoară o „polifonie informaţională” (definiţie dată de Roland Barthes teatrului), în care prin combinarea limbajelor vizuale şi sonore e pusă în scenă „viziunea nouă”, un monolog abstract, descrierea picturală recitată de Nina: „piesa-în-piesă” e concepută ca un live performance impecabil, interpretat de Iulia Colan, o ascensiune la propriu în sala de teatru, poate momentul de vârf al spectacolului. Imaginea diafană a Ninei proiectată pe scenă, mişcările convulsive, vocea hipnotică, muzica şi luminile răscolesc şi reamintesc spectatorilor miracolul teatrului. Reinventarea propusă de Treplev, „nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum se cuvine sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre”, e taxată de Arkadina drept decadentă, ea respinge exerciţiul descifrării simbolurilor, chiar şi Nina îi reproşează lipsa „personajelor vii”. Relaţia tensionată mamă-fiu e sugerată de schimbul de replici din Hamlet, aluzie la relaţia dintre Arkadina şi Trigorin, similară pentru Treplev cu cea dintre Gertrude şi Claudius. În rolul Arkadinei, Cerasela Iosifescu e neînduplecată, dură, reacţiile ei caracterizează perfect vidul de emoţie în relaţia cu Treplev.

Actul al doilea, mult mai static, urmează tehnica acţiunii indirecte, tipică teatrului lui Cehov, interesat mai puţin de reprezentarea unui conflict, cât de exteriorizarea crizelor vieţii interioare. Iacov, maestru de ceremonii, fragmentează acţiunea: lectura din Maupassant, gândurile Ninei, decepţiile Polinei. Decorul conceput de Lia Dogaru construieşte şi deconstruieşte triunghiul Nina-Treplev-Trigorin. La capătul unui practicabil cu rol de ponton pe un fundal alb-negru, un tablou clar-obscur fixează silueta lui Treplev şi a Ninei apropiaţi şi despărţiţi de vise, iluzii, dorinţe diferite; prin contrast, întâlnirea Ninei cu Trigorin e învăluită într-o văpaie purpurie. Tot acum Treplev ucide pescăruşul, are previziunea propriului sfârşit (după principiul pistolului lui Cehov: dacă un pistol apare în primul act, acesta până la sfârşit se va descărca) şi, tot în aceeaşi linie, Trigorin îi descrie Ninei unul din subiectele lui viitoare, o istorie despre o tânără ce va sfârşi asemeni pescăruşului, distrusă de capriciul unui om care n-are ceva mai bun de făcut.

Actul al treilea se deschide cu un cadru ce reia discursul polemic al lui Treplev: „când se ridică cortina şi în lumina rampei (...) aceste mari talente, preoţii artei sacre ne arată cum mănâncă oamenii”. E scena dejunului, a confruntărilor dintre Arkadina şi Treplev, pe de o parte, şi dintre Arkadina şi Trigorin, pe de alta. Determinarea lui Treplev de a schimba teatrul e condiţionată de necesitatea de a avea susţinerea şi încrederea mamei lui, iar Vlad Udrescu, rebel, agitat nu exagerează vulnerabilitatea personajului mai ales în înfruntările cu Arkadina, cumva preia natura dominatoare a acesteia prin tenacitatea cu care îşi susţine ideile. Un alt tip de energie dezvoltă Cerasela Iosifescu în manevra de persuasiune a lui Trigorin, mizând pe un senzualism autoritar. Prin apatia cu care îl joacă pe Trigorin, Sorin Leoveanu pare că îşi autosabotează personajul, dar Trigorin aşa este, mereu cu un carnet în care îşi notează impresii, detalii, ficţionalizează viaţa, preferă să observe, nu să trăiască. Nina spulberă această apatie, Trigorin dobândeşte nuanţe, devine surprinzător în reacţii.

În actul final, firul dramei se pierde într-o atmosferă sumbră anunţată de refrenul Back to Black, un imn al ratării interpretat spectaculos când de Nina, când de Maşa (Iulia Lazăr vibrantă dincolo de apariţia monocromă). Mişcările sunt crispate, replicile curg monoton, amplificând prin contrast tensiunea reîntoarcerii Ninei ce-şi rememorează în transă disaventurile şi provoacă sinuciderea lui Treplev. Fluctuaţiile de discurs, alternarea între „sunt un pescăruş”, „sunt o actriţă” arată aici un refuz al conştientizării eşecului, al pierderii inocenţei, Nina înlocuieşte o amăgire cu alta.

Într-un interviu din 2012, regizorul vorbea de încărcarea textelor clasice cu probleme/ realităţi cotidiene, de suprasolicitarea lor şi de necesitatea unui repaus. Însă în Pescăruşul conflictul dramatic e susţinut de căutarea vitală, deznădăjduită a „formelor noi” la care visează Treplev şi toţi artiştii, iar provocarea lui Paraskevopoulos este de a găsi semnele, limbajul, simbolurile ce nu contravin acestei viziuni care amenda agresarea, epuizarea textului dramatic. Poate acesta e motivul pentru care reprezentaţia oscilează între momente neconvenţionale, construite unitar şi îndrăzneţ din punct de vedere estetic, şi arhitectura fragmentară. Rămâne un spectacol care experimentează formal, care îşi propune nu numai revizitarea unui text clasic, ci pune în discuţie şi contestă supoziţii despre artă, teatru, actori, practici performative.