• Regia:Radu Afrim

• Scenografia: Vanda Maria Sturdza

• Traducerea: Octavia Nedelcu

• Decor:Vanda Maria Sturdza

• Costume: Lia Dogaru

• Asistent Regie: Costinela Ungureanu

• Coregrafie: Flavia Giurgiu

• Regia Tehnica: Cristian Petec

Distribuţia: Cătălin Vieru (El), Iulia Colan (Ea), Constantin Cicort (Bătrânul), Tamara Popescu (Bătrâna), Marian Politic (Taximetristul), Romaniţa Ionescu (Prostituata), Eugen Titu (Învăţătorul), Claudiu Mihail (Primul), Alex Calangiu (Al doilea), Raluca Păun (A treia), George Albert Costea (Gay), Dragoş Măceşanu (Patron), Costinela Ungureanu (Gravida), Lili Sîrbu (Lili Fucsia/ Mama celei de-a treia), Cătălin Stratonie (Băiatul taximetristului)

Analizând fenomenul constituirii omului ca persoană, Giorgio Agamben amintea că la origine persona însemna „mască”, iar individul capătă rol şi identitate socială prin intermediul măştii. Cel mai recent spectacol al lui Radu Afrim, Dacă am gândi cu voce tare, caută identitatea din spatele măştii, remixează teme contemporane în textul lui Adnan Lugonic şi aduce pe scenă spectacolul vieţii de fiecare zi, în care persoane-mască, persoane fără identitate sau cu identitate se trezesc, se revoltă împotriva unui sistem ce limitează posibilităţile de exprimare, de a gândi cu propria minte.

Într-un interviu, Radu Afrim îşi mărturisea admiraţia pentru Fellini, şi cumva preia stilul fellinian unde există o avalanşă de drame şi mai puţină melodramă. Aparent, la Afrim domină melodrama, dar luciditatea o anulează. Poveştile pe care le spun personajele sunt comune, banale, poveşti din cartier, din oraş, chiar şi personajele sunt nişte „common people” (soţia în depresie post-partum, soţul corporatist, bătrânul abandonat, mamaia de la ţară, băieţii/ fata de cartier, învăţătorul ratat, omul de afaceri cu viaţă dublă, taximetristul-filozof). Dar pe măsură ce vin în faţa microfonului şi îşi spun povestea, pe măsură ce poveştile se intersectează şi personajele se descoperă, devine evident că ei nu sunt nişte oameni obişnuiţi, sunt prea puţin common, dar îşi doresc să fie. Fiecare şi toţi la un loc visează la o viaţă simplă, necomplicată. Simultan este vorba şi despre ego, despre cum fiecare vrea să fie în centrul atenţiei, însă lupta pentru recunoaştere socială se duce la nivel micro: băieţii de băieţi îşi revendică pe rând poziţia de lider, fata din gaşca masculină vrea recunoaştere, bătrânul vrea o ceaşcă de cafea şi puţină conversaţie, soţiile, atenţia partenerilor, iar şoferul de taxi, afecţiune şi nu doar sex.

Spectacolul mizează pe empatie şi spectatorul se recunoaşte în geografia locală („nevasta dusă cu pluta pe Jiu”, Juvete), în generaţia milenară ce a eliminat limite, bariere, tabuuri şi e mult mai flexibilă social, sexual, creativ. Sau nu. Sinuciderea vânzătorului de la barul din cartier este evenimentul pretext pentru o confruntare de sine.

Fiecare în felul lui, cu mai multă sau mai puţină determinare, îşi evaluează propria existenţă. Şi dintr-odată totul e gri şi lipsit de speranţă şi asurzitor. Toate verzele colorate ce invadează scena, toate canapelele multicolore (mici zone de confort, spaţii sigure) colorează viaţa doar la suprafaţă. Dramele şi ritualurile vieţii sociale sunt documentate şi explorate atent. Există revoltaţi şi resemnaţi, dar şi adaptaţi. În prima categorie ies în faţă două caractere feminine foarte puternice: Iulia, care nu se acomodează cu rolul de mamă, ce îi ameninţă feminitatea, revolta sa e progresivă, de la momentul pop ce expune criza conjugală, agravată de ignoranţa în faţa nevoilor unui bebeluş până la răbufnirea: „Tot oraşul pute a căcat!”. În disperarea ei se aliază cu Raluca, fata de cartier (numită impersonal A treia), aflată într-o situaţie limită nu numai din cauza ambiguităţii sexuale, dar mai ales din dificultatea de a avea dreptul la opinie în lumea cartierului, preponderent masculină. Într-un intermezzo queer livresc şi subtil, aceasta citeşte Antig(ay)ona (şi ea Antigonă modernă în luptă cu sistemul.)

În zona resemnaţilor, Cătălin, corporatistul debusolat, dar de o luciditate înspăimântătoare, este personajul cheie. Aproape mereu purtând o pereche de căşti, anesteziat de muzică, protejat de realitate, face gestul extrem (şi nu, nu e sinuciderea din final) când scoate bebeluşul-boxă din scenă, dincolo de cortina metalică, în culise. În completare vine performance-ul comic-grotesc al piticului, posibil alter-ego, enigmatică intervenţie despre viaţa ca simulacru din care nu vede nicio ieşire. „E îngrozitor când începi să gândeşti, vrei să te sinucizi”, spune Iulia, dar ea trece de pragul critic tocmai pentru că reuşeşte să se exprime, însă cântecul declaraţie de iubire „Eşti tot ceea ce am pe lume” ajunge prea târziu.

Într-o viaţă falsificată e captiv şi patronul, un triunghi amoros neconvenţional, în care sunt sacrificaţi, nu neapărat de dragul aparenţelor, cât din egoism, şi bărbatul cu care are o relaţie, şi soţia însărcinată. Poate nu întâmplător personajul cel mai vulnerabil (George Albert Costea cu o compoziţie extraordinară) e singurul care nu ezită să manifeste ceea ce simte, să gândească cu glas tare. E o altă istorie de amor care se sfârşeşte prost, dar e şi cea mai autentică, trece dincolo de agenda gay, de clişee. „Eu sunt viaţa ta!” e mesajul de adio ambalat în secvenţe glamour, pe care George le execută graţios ca un flamingo sau ca un derviş zburător, iar metamorfozele, intensitatea emoţională şi mai ales apariţia lui amintesc într-un fel de Liz Taylor, cel mai flamboaiant personaj din American Horror Story.

Tensiunile interioare dintre protagonişti nu pot fi rezolvate decât prin cuvinte, după cum o arată şi partea mai senină a spectacolului. Interacţiunea dintre cei doi bătrâni, între umor hâtru şi o inocenţă cuceritoare („Eu mai mult privesc cerul” spune Tamara), creează o buclă de intimitate. Mai puţin credibil este finalul fericit al perechii prostituată-taximetrist, happy-end nesigur, la fel de forţată lecţia bătrânului învăţător, îmblânzirea băieţilor răi pare a fi dintr-un film de categorie B şi e în dezacord cu prestaţia lor pe parcursul spectacolului. Dincolo de violenţa de limbaj, se remarcă violenţa fizică, ciocnirile: Alex Calangiu şi Claudiu Mihail se angajează într-un extenuant traseu de forţă, un exerciţiu de teatru fizic care menţine intensitatea, controlează scena. Radu Afrim nu se dezminte, construieşte partituri foarte ofertante, creează o complicitate specială între Dragoş Măceşanu şi George Albert Costea, un rol complex şi complicat pentru Iulia Colan. Fundalul muzical live asigurat de Alex Bălă e în perfectă concordanţă cu cadrul creat. Scenografia creată de Vanda Maria Sturza este minimală, însă foarte sugestivă ca impact şi efect, canapelele mobile, iniţial zone safe, îşi schimbă destinaţia în funcţie de context.

Dacă am gândi cu voce tare aminteşte că teatrul trăieşte împreună cu comunităţile în care se găseşte, că e un loc pentru poveşti reconfortante, dar şi un spaţiu de deschidere, pregătire a spectatorilor pentru a fi receptivi, pentru a asimila idei noi, pentru a gândi, şi nu neapărat „cu voce tare”, dar cu vocea proprie.