de Bogdan-Cristian Drăgan

• Regia: Bogdan-Cristian Drăgan

• Scenografia: Bogdan-Cristian Drăgan

• Decor: Marian Mandache

• Distribuţia:

Anca Dinu (Ana)

Petronela Zurba (Lala)

Geni Macsim (Ioana)

Haricleea Nicolau (psihoterapeuta)

Tudorel Petrescu (tatăl)

• Distribuţia filmului proiectat în spectacol:

Nataşa Raab - mama

Ştefan Cepoi - Ştefan

Scene din viaţa actorilor şi (sau) a marionetelor, cam aşa s-ar putea intitula un sinopsis al spectacolului imaginat de Bogdan-Cristian Drăgan, Salvatorii melcilor. Subiect fertil care devine aici pretext pentru experimente livreşti, pentru un joc de ademenire a audienţei, provocată să meargă înainte şi înapoi pe firul intrigii, reciclare parodică a unor teme cehoviene. Rezultatul este o alcătuire hibridă între un teatru în care actorii se implică afectiv („problema actorilor este sufletul. Eu am simţit că ard, că mă mistui”, spune un personaj), un teatru autoreflexiv şi tehnologiile moderne. Fragmentele de film inserate, unde chipul mărit al actorilor atinge dimensiunile ecranului, aduc o altă formă de conectare cu spectatorii, dar şi de documentare a experienţelor personale. Precum în filmul lui Bergman, după un preambul ambiguu (un cântecel intonat mecanic), scena de deschidere e în cabinetul unui psiholog, totul pare că se restrânge la acest univers al confesiunilor. Fiecare dintre cele trei surori (toate actriţe) caută o reconciliere, o înţelegere/ împăcare cu sine şi cu familia extinsă şi exotică, mama, o celebră actriţă, tatăl, profesor ratat ce se visează Gagarin. Prima care intră în scenă e Lala, cu un scenariu palpitant în care complicaţiile din viaţa particulară sunt proiectate în fabulaţii patetic-spectaculare, cum sunt şi secvenţele dramatice în care încearcă să le atragă pe surorile sale. Asumându-şi rolul de maestru păpuşar, ea menţine iluzia unui control minim asupra propriei vieţi. În contrast cu exaltarea ei, Ana pare mai pragmatică, gazda unui show T.V, „tot un fel de teatru, dar mai prost”, îşi maschează mai bine frustrările, în timp ce Ioana, sora mai mare, închide seria confesiunilor şi face lumină în complicatele relaţii de familie, fără să dezvăluie prea multe despre sine: „De ce actriţă? Pentru că sunt o mare mincinoasă”.

Depozitul (melo)dramatic al celor trei surori e contrabalansat de intervenţia psihoterapeutei, cu o agendă proprie de la care nu deraiază: „ce este fericirea?”. Pattern-ul comic e structurat cu grijă, iar recitarea definiţiei fericirii, repetitivă. Jocul mişcărilor şi al replicilor, secvenţele in crescendo duc acţiunea dincolo de situaţiile dramatice bine fixate, şi între cele mai autentice momente sunt cele în care cele patru actriţe (o performanţă colectivă remarcabilă) caută jocul/ reacţia care aduce acţiunea la viaţă, sau momentele necosmetizate de parodie explicită a repetiţiilor dintr-un ipotetic spectacol.

Spre final, cele trei surori imaginează cea mai trăsnită montare a piesei lui Cehov (pe care vor să-l aducă în scenă în chip de patinator sau cântăreţ la balalaică), iar publicul nu poate să nu se întrebe dacă toate aventurile la care a asistat până acum nu sunt rezultatul acestui experiment de rescriere a personajelor şi a tramei. „Să plecăm la Moscova” devine acum prilej de reverii compensatorii, filmate în prezenţa unui psiholog, fratele celor trei (Ştefan Cepoi, cu o gestică minimală, dar sugestivă), un alt destin misterios. Fiecare imaginează un scenariu ideal ce ia o turnură tragic-comică. Lala povesteşte despre proiectul propus de Tom Hanks şi limita fixaţie- admiraţie este explicată ulterior prin asemănarea dintre actor şi fostul soţ. Anxietatea Lalei, tensiunea continuă, contopirea celor două mari iubiri (marionetele şi soţul dispărut), senzaţia de abandon în lumea ei sunt cel mai bine exprimate într-o secvenţă uimitoare, Petronela Zurba prin coregrafia nervoasă a celor două mâini face ca păpuşa Tom (figurată de o mănuşă neagră) să devină o prelungire a propriului corp. Acelaşi traseu al introducerii identităţii reale îl urmează şi Ana (Anca Dinu). Afinitatea pentru teatrul lui Lev Dodin rezonează metatextual cu una din intenţiile spectacolului, ştiută fiind angajarea teatrului lui Dodin în a reînnoi şi restitui marea tradiţie a teatrului rus. „În clipa în care eşti actor în Rusia, eşti tratat ca un rege” e replica de o ironie subtilă ce anunţă intrarea Anei în lumea închipuită – un telefon din partea lui Robin Williams, partenerul ideal de scenă pentru actriţa Ana. Sau pentru actriţa Anca? Confuzia e amplificată şi de reacţiile Anei ce imită/ ridiculizează confesiunea filmată. Anca Dinu compune una din cele mai dezolante imagini, actorul cu identitatea incertă, şocul provocat de ieşirea din biografie, suspendată nici aici, nici dincolo.

Ioana (Geni Macsim) îmbină fragilitatea cu ironia, pare cea mai puţin exaltată dintre surori. Clipul ei atinge una din cele mai sensibile teme/ temeri din cariera unei actriţe – vârsta, dar Ioana îşi savurează dezamăgirile cu voluptate. Zona ei de refugiu e bucătăria şi ascultând-o cum povesteşte despre ciorba de salată sau Jamie Oliver îţi vine să-i dai dreptate Juliei Child, „The French Chef”, când zice că „Oamenii care adoră să mănânce sunt întotdeauna cei mai buni oameni”. Jocul de-a evadarea din (i)realitate e completat de mărturia finală a psihoterapeutei (interpretată cu o vervă molipsitoare de Haricleea Nicolau) într-o fulminantă întâlnire cu Quentin Tarantino, într-un exemplu clar de metaparodie subversivă. În acelaşi registru vine şi confesiunea lui Ştefan, ce pune din nou povestea în ramă, de data asta după modelul din Shutter Island, filmul lui Martin Scorsese, teatrul folosit terapeutic.

Dincolo de structura de pupa russa cu surprize şi revelaţii multiple, cu un final pulverizat în mai multe direcţii, ce lasă spectatorului un spaţiu larg de manevră, pentru a se orienta şi a ieşi la capăt din acest spectacol-thriller, opţiunea din Salvatorii Melcilor e pentru teatrul care provoacă reacţie şi nu numai emoţie, într-una din scenele cheie, în rechizitoriul pe care Ana îl face publicului prin versurile lui Nicolae Coande: „Cum aţi putut privi aceste grozăvii aşezaţi comod în scaunele voastre de la teatru, fără să vă pese câtuşi de puţin? V-aţi învăţat să plătiţi un bilet pentru a degusta moartea, frica, abjecţia! Nişte voaierişti ai ororilor! Cu cât răul e mai rău, cu atât distracţia e mai mare! Poeţii au fost alungaţi cu pietre din cetate. Au rămas doar epigramiştii. Epigramiştii care cântă-n cor romanţe şi care înfulecă trupurile poeţilor: oameni care muşcă din alţi oameni...”.