spectacol prezentat de Compania ,,Ex Machina” din Québec (Canada), la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, Festivalul Internaţional Shakespeare

• Regie: Robert Lepage

• Asistent regie: Norman Bissonnette

• Scenografia : Carl Filion

• Muzică şi sunet: Carl Fillion

• Designer recuzită: Claudia Gendreau

• Muzică şi sunet: Jean-Sébastien Côté

• Lumini: Bruno Matte;

• Designer costume: François Saint-Aubin; Designer imagini: Lionel Arnould

Cu: Olivier Normand, Wellesley Robertson III

Ace şi opiu e unul dintre acele spectacole care obsedează/ locuiesc mult timp în mintea celor care l-au văzut, dar şi în a celui care l-a construit, astfel că producţia din 1991, în care chiar Robert Lepage a jucat câţiva ani, este reluată în 2013, revizitată, reimaginată, cu o nouă scenografie sau cum apare scris pe site-ul Ex Machina, „căutarea lui Lepage pentru metode de expresie originale a condus la o perspectivă mult mai matură asupra subiectului”. Progresul tehnologiilor digitale, amplificarea surselor şi resurselor de informare sprijină şi mai mult naraţiunea pe verticală, o acumulare de emoţii şi experienţe, ce vin una peste alta în contrast cu povestirea liniară cu început şi sfârşit. De fapt, există început, cuprins şi sfârşit doar că nu în această ordine, cum ar spune Jean-Luc Godard, figură cult a filmului francez, şi viziunea cinematică, nota distinctivă a lui Lepage este prezentă şi aici.

Principala inovaţie este cubul suspendat, care se deschide spectatorilor, decorul ce se contruieşte la vedere, magia care nu apare brusc, cât dezvăluie trucurile parţial şi te prinde în labirint şi nu mai vrei să ieşi. Cubul lui Lepage îmi aminteşte de cutia- teatru uriaşă pe care o primeşte cadou Goethe în copilărie de la una dintre bunicile sale, în care se închid şi se deschid toate miracolele. Cubul se răstoarnă încet, la fiecare scenă, uşi se deschid, paturi se coboară, suntem într-o cameră banală de hotel, şi totuşi nu e banală, este camera hotelui La Louisične din Paris, pe care o rezerva de fiecare dată Juliette Greco şi în care alege să stea şi artistul din Québec, Robert venit în Paris pentru a colabora la un documentar despre Juliette Greco şi Miles Davies. Este o piesă despre călătorii. Este călătoria lui Robert la Paris, pentru a nara călătoria lui Miles Davis din 1949 la Paris, este voiajul lui Jean Cocteau în America, experienţă încapsulată în Lettre aux américains, volum pe care Robert îl aduce cu sine, împreună cu discurile lui Davies. Apariţia suspendată a lui Jean Cocteau citind din Scrisoarea către americani e de maximă intensitate, în spiritul acestui cineast poet, şi Robert Lepage pare să se fi inspirat dintr-un grupaj de fotografii realizat de Phillipe Halsman în 1949, pentru a descoperi „ce se petrece în mintea unui poet”. Apropiat de mişcarea suprarealistă şi de Dali, Halsman reface un itinerar al creaţiei lui Cocteau, două imagini sunt de referinţă, cea în care acesta pare că învinge gravitaţia şi portretul întors pe dos ca şi haina pe care o poartă, din care se ivesc mai multe braţe (fumează, citeşte, mânuieşte nişte foarfeci), Cocteau – artistul cu mai multe feţe, Cocteau – magicianul, tablou pe care Lepage îl expune într-un moment corespondenţă.

Cocteau, poetul, dar mai ales Cocteau, artistul vizual sunt principala sursă de inspiraţie, în special Le Sang d’un počte, filmul lui cel mai personal, filmul ca mijloc de explorare a fantasmelor şi a obsesiilor (îngerul negru, fetiţa suspendată), filmul ca viziune poetică, poetul care se sacrifică pentru opera sa, cronica unei crize în imagini fabricate, un cinema experimental ce va influenţa numeroşi artişti. Între Robert Lepage şi Cocteau se produce o dublă identificare, atât ca interese, surse de inspiraţie, vise, cât şi ca modalitate de exprimare, de (auto)expunere. „My private life is my work”, mărturiseşte artistul din Québec, în timp ce, extrovertit şi versatil, Cocteau, după cum observă James S. Williams (în seria Critical lives), este prin excelenţă un performer, cu o dorinţă compulsivă de a-şi pune în scenă propria viaţă, însă sub protecţia conceptului de „invizibilitate artistică”, prin fabricarea unui fals eu, persoana autentică rămîne în obscuritate. La fel procedează şi Lepage în Ace şi opiu: îşi inventează o identitate, mai mult sau mai puţin ficţională, şi face o călătorie peste ocean, de fapt, o călătorie infernală, ce descrie dependenţa, coşmarul unei iubiri pierdute şi terapia prin artă, prin coincidenţa unor experienţe, opium şi heroină şi iubiri pierdute şi poezie şi jazz. În studioul de înregistrări sunt proiectate imagini cu tânărul Davis, succesul parizian şi mai ales întâlnirea cu Juliette Greco. Un accent greşit, o pauză şi înregistrarea se reia, o dată, de două ori, până când amintiri, trăiri personale fac imposibilă lectura şi Robert renunţă. Dar retrăind iubirea eşuată, experienţa tragică a lui Miles Davis, imaginând un scenariu al aventurilor lui participă, intră într-un fel de „enactment” al episodului dependenţei de heroină. Metoda de creaţie colaborativă are aici ca stimul al performance-ului fragmente muzicale, partituri de jazz, iar rezultatul este spectaculos, personajul lui Davis aminteşte de Un american la Paris, corpul ca o orchestră, acrobatul perfect, ce plonjază în camera de baie, în braţele Juliettei, o seducţie a spectatorilor ce continuă cu inserţii de jazz, unde armonia corp-instrument-sunet este perfectă. Drama lui se consumă în obscuritate, aici nu mai există un joc al identităţilor, ci descoperire totală a disperării, a prăbuşirii, unde salvarea este aproape imposibilă, ca să uite şi ca să nu uite, devine dependent de heroină.

Creator polivalent din familia de dandy- performeri, asemeni lui Jean Cocteau şi Miles Davis, Robert Lepage demonstrează în Ace şi opiu cum produsul, performance-ul este în permanentă revizuire, evoluţie, cum călătoriile, întâlnirile, coliziunile culturale sunt cele care creează impact şi, mai ales, cum poţi să sublimezi suferinţa când nu eşti nici Jean Cocteau, nici Miles Davis.