Franţa, ţara de adopţie a lui Wajdi Mouawad, figură de prim plan în lumea teatrului internaţional, are un cuvânt foarte expresiv folosit mai ales în cinema, „auteur”, care desemnează realizatorii ce deţin controlul total, sunt responsabili de conţinutul creaţiilor pe care le regizează. În această categorie particulară şi exclusivistă intră şi Mouawad care mărturisea: „Dacă nu am sentimentul că eu sunt cel care a scris textul, nu pot să-l regizez, nu pot să lucrez la spectacol”. Cum reuşeşte să transforme o limitare într-o calitate, cum prevalenţa scrisului asupra celorlalte experienţe artistice personale formează caracterul aparte al sistemului său dramatic, trecerea din poziţia de dramaturg într-o activitate ce înglobează fiinţa morală a celui care scrie, toate acestea devin subiect de discuţii şi dezbateri între Wajdi Mouawad şi Sylvain Diaz, iar, într-un final, o carte.

Apărută în Colecţia de Cărţi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Totul este scriitură. Wajdi Mouawad în dialog cu Sylvain Diaz e rezultatul întâlnirii dintre „un artist şi un cercetător”, în cadrul unui program al Universităţii din Strasbourg, cu tema „A locui”. Wajdi Mouawad s-a născut în Liban (16 octombrie 1968), a emigrat temporar în Franţa şi s-a stabilit ulterior în Québec. Aici studiază şi îşi începe cariera, conduce teatrul francez din Toronto, revine în Franţa şi îşi reafirmă succesul cu Incendii, punct de cotitură în devenirea sa (în timpul convorbirilor îşi periodizează evoluţia înainte de/ după Incendii). Toată această geografie particulară este cea care îl defineşte cel mai puţin, importante pentru el sunt întâlnirile pe care aceste spaţii le-au generat, teritoriile estetice şi literare pe care le asimilează şi explorează, pe care le „locuieşte”, în care se simte „acasă”. Asumarea literaturii ca singura, autentica „patrie” este strategia de funcţionare, de împăcare a acestui melanj de influenţe şi experienţe.

Cele cincisprezece teme ale cărţii introduc coduri de interpretare ce orientează spre un anume chip de a înţelege teatrul, unde la mise-en-scčne nu este numai mise en place, cât o interogare a lumii, opţiune pentru „un teatru responsabil, faţă în faţă cu istoria” şi consecinţele ei, în termenii lui Mouawad o „poeto-etică”. Temele-definiţie (Moştenire, Şoc, Artist, Tovarăşi, Întâlnire, Autor, Metodă etc.) vorbesc de disjuncţiile limbajului, între funcţia referenţială şi cea emoţională, între mesajele manifeste şi conţinutul latent, între teatru ca activitate exterioară şi scris ca acţiune intimă, de interior. Scriitura e metoda prin care nu rămâne prizonierul cuvintelor şi prin care reuşeşte să medieze o legătură între experienţă şi existenţă.

„Scrisul se inventează în margine”, observă Sylvain Diaz, pe marginea cărţilor, a unor picturi; secvenţe din filme sau din viaţă, referinţe non literare, toate se adună în montaje invizibile, dar care este exact marca personală, „metoda de scriere pentru teatru”? Nu un text închegat, ci o poveste dezvoltată în timp e adusă în faţa actorilor împreună cu o provocare la discuţii: „Sunt ca un atom într-un accelerator de particule, bombardat de electroni, adică de cuvintele celorlalţi. Cuvintele celorlalţi mă fragmentează şi fragmentarea îmi permite să mă apuc de scris. (...) Pornind de la fragmentare apar spaţiul şi transpunerea în spectacol a poveştii. Fragmentarea devine sursa viziunii. Iată de ce scrierea, pe măsură ce se construieşte spectacolul, are un sens profund pentru mine. Totul se scrie în acelaşi timp – mai ales că pentru mine totul este scriitură”. Metoda lui e un work în progress, o misiune de adaptare şi acomodare cu propriile texte, dar şi cu textele celorlalţi. Pauzele de scris în care montează Pirandello, Sofocle sau Cehov cuprind tot experienţe ale scrisului, o altă modalitate de a exersa munca de dramaturg, recitiri excesive, până când are senzaţia că textul îi aparţine. Această imposibilitate de a lucra cu textele altora îl apropie de Krzysztof Warlikowski, un alt reformator al limbajului teatral european, împreună cu care colaborează, prin monologurile scrise pentru Poveştile africane, şi oferă rezolvări eficiente într-un spectacol ce mixează texte, dar, mai ales, îşi pune amprenta personală, eliberează emoţie. Imperativul emoţiilor este elementul de continuitate de-a lungul creaţiei sale, poveşti care sunt „purtătoarele unei mari emoţii”, un teatru care tulbură, care transformă şi, în acest sens, tranşează radical: „nu cred că merită să te deplasezi până la teatru, dacă nu o faci pentru a fi tulburat”. Producerea unor energii afective devine şi mai eficientă în scriitura-performance, unde miza finală este teatrul născut din ţâşnirea spontană a spectatorului pe scenă. Forţarea spectatorului presupune asiduitatea şi efortul de a face gesturi reale pe scenă, provocare rezolvată tot prin scriitură: o polifonie ce se alcătuieşte ca gest ritual oferit celui ce are nevoie de un astfel de gest.