La final de iunie, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” invită la trei zile şi trei nopţi dedicate teatrului. Festivalul Theater Networking Talents/ TNT a ajuns, în 2019, la cea de-a treia ediţie cu o structură nouă, în care ideea de competiţie e subsumată unui concept mai larg de forum interactiv, de platformă de întâlnire şi lansare, de coagulare a unei micro-comunităţi care să genereze colaborări între participanţi şi, simultan, să crediteze tinerii regizori ca autentici creatori. Selecţia operată de Bobi Pricop, noul director al TNT, a inclus şase regizori absolvenţi ai Facultăţilor de Teatru din România, Polonia şi Serbia, şi are ca finalitate întâlnirea ca dialog autentic în cadrul secţiunilor cu titluri smart-fancy – TNTeammates, TNT Showcase, TNTalks –, o formulă concentrată care îşi configurează o identitate originală şi nonconformistă.

Weirdos, regia Natasza Soltanowicz

Academia de Artă Teatrală din Cracovia, Polonia

Nouă corpuri, nouă voci, polifonie, armonie şi emoţii extreme. În întunericul sălii nu se aude decât respiraţia corpurilor învăluite în rochii negre, costumul tipic de priveghi. În centrul scenei, o fată prăbuşită. Forţa spectacolului conceput de Natasza Soltanowicz vine din subiectul destul de atipic (o fiinţă umană moare dar, ca într-un coşmar, se blochează la jumătatea drumului şi pledează pentru tandreţe, milă, eliberare) şi coregrafia electrizantă, arta vizuală, toate elementele de teatru-dans şi, mai ales, teatru-muzică.

În Feminism şi Teatru, Elaine Aston sesizează asemănările dintre „écriture féminine” şi scrierea dramatică şi necesitatea unei voci autonome. Dar perspectiva feministă pe care Natasza Soltanowicz o alege nu este cea a corpului/ scrisului reprimat de autoritatea masculină, e o imersiune într-o zonă a sensibilităţii excesive, iar vocea-ţipăt nu e clădită pe o opoziţie, ci din asumarea spaimelor şi exteriorizarea durerii. Cuvântul „vorbit” a explodat în agonie, suferinţă şi furie, demolând discursul. Lamentaţii, bocete, cântece – Corpul, Destin, Cântec de leagăn pentru morţi, Cântec funerar – în interpretări extraordinare structurează performance-ul colectiv. Toate femeile din familie s-au adunat să îndeplinească ritualul trecerii, fiecare secvenţă e un poem vizual. În Corpul, lacrimile sunt strânse într-un lighean şi fata e îmbăiată în ele, iar jocul cu oglinzile din Destin e o rememorare a naşterii. E un proces ambiguu de reamintire şi ştergere a urmelor, de distrugere a obiectelor personale, altfel familia riscă să fie bântuită de fantoma celei care nu mai e. O noapte neînduplecată e titlul unuia dintre cântecele din reprezentaţie, care poate fi aplicat întregului spectacol, în care, ca într-un poem al lui Edgar Allan Poe, eroina rătăceşte într-un coşmar, „a dream within a dream”, un dans cu stihiile, cu monstrul cu opt capete, dans hipnotizant, în care fâşiile roşii o înconjoară, se încolăcesc, o sugrumă, şi descoperiră că „sângele e cald”. Nu e moartă, e între lumi, dar ţipetele inumane dau impresia că acum copilul a devenit o fantomă, a pătruns în teritoriile sumbre ale morţii.

Poate că spectacolul regizoarei din Polonia e şi un dialog în timp cu teatrul lui Kantor, „teatrul – locul care dezvăluie, precum unele vaduri secrete, pe unde se traversează fluviile, urmele trecerilor de cealaltă parte a vieţii noastre”, teatrul ca mediator între lumea de aici şi lumea de dincolo, un spectacol singular, de o frumuseţe stranie, un spectacol câştigător, regizoarea din Polonia fiind alegerea lui Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Teatrului Naţional Marin Sorescu, pentru o colaborare în stagiunea viitoare.

Metoda G de Jordi Galcerán

regia: Maria Doncu, UNATC Bucureşti

Vorbind despre Metoda Grönholm, piesa sa multipremiată internaţional, Jordi Galcerán mărturisea că nucleul scriiturii sale e jocul: „în toate operele mele, jocul este primordial. Personajele se joacă între ele, opera se joacă cu publicul, intriga abundă în concepte ludice”. Însă Metoda G este un joc serios, cu miză uriaşă sau cel puţin asta e impresia publicului care asistă la provocările şi situaţiile limită şi umilinţele pe care le suportă candidaţii pentru a avea un job de vis. Metoda G împrumută din structura neo-noir, dincolo de răsturnările din final, se produce o subminare a intrigii din interior, suspansul, tensiunea dramatică ce escaladează şi care face poc! în loc de bum! Dar până atunci totul funcţionează perfect, textul îi pune în valoare pe toţi cei patru actori (Denis Imbrescu, Gabriel Zaharia, Mădălina Stoica, Eduard Păuna), care profită de ocazie şi livrează roluri mai mult decât consistente. Fiecare probă pune în lumina reflectoarelor candidatul şi performanţa sa e dublată de performance-ul actorului.

Revizorul de N. V. Gogol

regia Slava Sambriş, UNATC Bucureşti

Deşi are un motto provocator: „În România nu există corupţie. Şpaga este doar o manieră diferită cultural de a mulţumi cuiva.”, atribuit Vioricăi Dăncilă, premierul României, spectacolul lui Slava Sambriş mizează mai mult pe latura de entertainment, iar rezultatul e un spectacol exuberant, cam atemporal, unde mita se dă în dolari.

Scenografia minimalistă, dar foarte funcţională – dulapul în care autorităţile stau claie peste grămadă, se clatină gata să se dezmembreze – e o metaforă explicită pentru criza permanentă în care ne complăcem aici „la porţile Orientului”.Toată lumea râde, e o veselie generală. Râsul personajelor e colectiv, nervos, neliniştit, iar râsul spectatorilor e automat, cumva consfinţeşte o stare generală, ce nu provoacă indignare, este un râs de recunoaştere. De aici şi finalul în cerc, toate personajele sar din nou în dulap, sub teroarea revizorului real, totul e un carusel în care se învârt fără oprire, râd, intră în panică şi continuă să facă pactul cu diavolul (sau cu un diavol mai mic). Dulapul în sine e un personaj, locul călduţ, protector, unde se dezbat problemele, unde toate notabilităţile se refugiază, deşi nici în faţa pericolului comun ierarhiile nu dispar, iar gesturile de obedienţă sunt mai vizibile ca oricând. Inspectorul şcolar e transformat în pupitru pe spatele căruia se scriu măsurile de urgenţă, în timp ce primarul, judecătorul şi doctorul abia au loc de burţile uriaşe, de recuzită.

Elementul de surpriză care schimbă spectacolul e apariţia revizorului, Alex Popa, în contre-emploi, mişcare riscantă, dar câştigătoare, din jocul lui de autovictimizare rezultă câteva scene memorabile: intrarea intempestivă, în haina roşie din blană eco, aruncată nonşalant pe jos, dialogul răsfăţat-disperat cu Osip, servitorul lui, confruntarea dintre doi caraghioşi, revizorul ascuns în closet şi primarul transpirat şi terorizat, e mediată de un sul buclucaş de hârtie igienică şi astfel personajul misterios şi plin de datorii ajunge oaspete în casa primarului şi nu la închisoare, şi totul atinge paroxismul, revizorul e purtat pe braţe, sare peste corpuri, e un superstar modern. Mai puţin convingătoare sunt scenele colective, nunta şi petrecerea ce o urmează, delirul general unde carnavalescul e împins spre vulgar. Figuri zoomorfe, şobolanii „dirijează” din umbră şi repun în discuţie o replică a celui mai radical regizor din spaţiul ex-iugoslav, Dušan Makavejev, „Nu e clar cine ne va conduce în o sută de ani, oamenii sau şobolanii”. Revizorul lui Slava Sambriş e un spectacol viu, dinamic, care seduce publicul, dar şi oamenii de teatru, regizorul fiind unul dintre beneficiarii unei invitaţii de parteneriat, lansată de Cosmin Brehuţă, directorul Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu.