de Raul Coldea (spectacol câştigător al celei de-a IX-a ediţie a Concursului de proiecte pentru Tineri Regizori şi Scenografi Români, organizat de către Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova)

• Regia: Raul Coldea

• Distribuţia: Alex Calangiu, George Albert Costea, Corina Druc, Raluca Păun, Costinela Ungureanu

• Scenografia: Alexandra Budianu

• Muzica originală: Fluidian (Emil Gherasim)

• Asistent Regie:Petronela Zurba

• Regizor tehnic: Cristian Petec

• Sufleor:Ramona Popa

Playground – spaţiu destinat relaxării, jocului. Şi spaţiul clar delimitat, în culori vii sugerează la fel. Şi privirile actorilor care te fixează cu un zâmbet abia schiţat. Şi jocul începe: El şi Ea în centru şi trei personaje care circulă dintr-un colţ în altul al spaţiului de joc şi toţi la fel de nestingheriţi fac tranziţia între poziţia de narator, personaj-narator şi personaj. Într-un eseu despre tragicul cotidian, Maurice Maeterlink notează că merge la teatru în speranţa de a întrezări un moment frumuseţea, măreţia şi gravitatea umilei sale existenţe cotidiene şi, deşi mult mai real şi mai pe măsura fiinţei noastre, tragicul cotidian este mult mai dificil de redat decât tragicul aventurii. De aici şi structura de joc fragmentat, rupt, întrerupt de mărturii, observaţii, pe care Raul Coldea o alege pentru punerea în scenă a textului său despre doi tineri, generaţia milenară, generaţie care schimbă regulile jocului, elimină limitele secolului al XX-lea. Conectare şi lipsă de conectare. Singurătatea, incapacitatea de a te ajusta timpului în care trăieşti e una din temele ce se regăsesc în textele dramaturgilor/ creatorilor autohtoni în acest moment, la Radu Afrim (Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine) sau Csaba Székely (Nu regret nimic).

Identitatea personajelor este construită din piese mici, fragmente de viaţă cotidiană, fără evenimente extraordinare, colorată de ciorapii cu paiete, de extravaganţa unei cine la un restaurant de lux, de muzică, de junk food, de filme de artă sau de orice poate să alunge singurătatea. Accentul cade pe prezenţă, pe construirea unei complicităţi cu spectatorii, pe creştere de la observaţii impersonale, precum „există o tipă care”, la confesiuni asumate, „dacă eram mai curajos”, până la frenezia internă, tensiunea aproape poetică, „noaptea îşi aruncă lăturile peste oraş”. Limbajul dă puls personajelor şi astfel personajele din umbră (Costinela Ungureanu, George Albert Costea, Corina Druc) devin mai vizibile decât cele centrale. Playground este un spectacol şi despre jocul cu atenţia/ curiozitatea spectatorilor.

Existenţele liniare sunt marcate în spaţiul de joc prin mişcările, gesturile minimale ale protagoniştilor, în timp ce, în exterior, vocile jucătorilor de rezervă inventariază şi explică un întreg vocabular al experienţelor emoţionale, spaimelor din viaţa de zi cu zi, în care cea mai de efect definiţie este cea a singurătăţii, punct de plecare pentru toată întâlnirea/ nonaventura dintre El şi Ea: „singurătatea e când nu-ţi pasă că trezeşti pe cineva când aprinzi lumina la trei dimineaţa”. Munca într-o corporaţie aduce şi ea trăiri, tensiune, comportamente tipice, traduse în termeni specifici burnout-ului. Sindromul epuizării emoţionale e expus detaliat, ca o deshidratare mentală, „toate ideile şi toată creativitatea se scurg din tine”. Nu totul este întunecat, într-o scenă anterioară, El (Alex Calangiu) joacă unele dintre puţinele momente comice, prezentând cu umor expertiza sa în soft-skills.

Toate aceste confesiuni, toate expozeurile se desfăşoară în penumbră, la microfon, în exterior, deşi sunt sondare în interior. Şi, într-un fel, acest dialog permanent cu sine/ cu celălalt este cel care face jocul/ viaţa suportabile. Întâlnirea are un punct de intersecţie comun, nevoia de intimitate, marcată sugestiv de enumerarea bucuriilor simple, intrarea într-o rutină comună, piesele de Lego sunt la locul lor, totul se transformă pe nesimţite într-un Legoland colorat, un univers din plastic din care nu poţi să ieşi, deşi semnul de exit este marcat clar, cu litere fosforescente.

În decorul realizat de Alexandra Budianu, temele textului sunt în concordanţă cu cele vizuale, binomul masculin-feminin, fixat evident în paleta coloristică (roz-albastru) a obiectelor care invadează scena, descrie perfect o generaţie care are cultul obiectelor. Momentul-alarmă este surprins în bătaia cu vesela din plastic în care pahare, farfurii roz şi albastre zboară în decor, în timp ce refrenul „Mănâncă amândoi. Mănâncă. Stau amândoi la masă şi mănâncă” e repetat în crescendo de personajul observator (Raluca Păun), şi împreună cu finalul brusc, „mănâncă. Şi cu mâna stângă ţin telefonul şi dau scroll”, reprezintă secvenţele etalon din spectacol. Contrastul dintre mesajul sec şi conflictul colorat şi improvizat expune egoismul care alimentează societatea consumeristă. Dar El şi Ea sunt vigilenţi, toate exerciţiile de introspecţie laterale şi strategiile zonei corporatiste sunt integrate vieţii de cuplu, prin stabilirea unui target, ca lucrurile să meargă bine, care culminează în mantra „ne trebuie planuri pe termen lung”. Transpus vizual, momentul împrumută una dintre tehnicile folosite în teatrul labirint, marcarea spaţiului cu o frânghie care traversează în direcţii diferite suprafaţa şi aşa aglomerată şi face şi mai dificilă deplasarea personajelor, mai ales a ei (acum însărcinată); dar dincolo de funcţia de obstacol, limită, frânghia e şi fir călăuzitor, firul Ariadnei prin care el şi ea se susţin unul pe altul, înoată, rezistă în „stomacul marelui oraş”.

Playground, spectacolul atmosferei unei generaţii, extenuată de media, corporaţii şi dictatura societăţii de consum, negociază cu publicul, îl provoacă să iasă din spaţiul convenţional de joc (viaţă), să rămână viu şi uman.