Ce-mi place la teatru e clipa aceea de viaţă la care iau parte atât actorii, cât şi spectatorii, experienţa aceea intensă, care poate fi muzicală, care-i poate atinge pe toţi emoţional sau îi poate stimula intelectual, fără a face distincţia între minte şi inimă. (Declan Donnellan)

Oedip Rege de Sofocle

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Craiova

• Traducerea tragediei: Theodor Georgescu şi Constantin Georgescu

• Regia: Declan Donnellan

• Scenografia: Nick Ormerod

• Asistenţă de regie: Laurenţiu Tudor

• Asistenţa de scenografie: Adelina Galiceanu, Petri Ştefănescu

• Muzica: Cári Tibor

• Distribuţia: Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu, Vlad Udrescu, Tamara Popescu, Alex Calangiu, Nicolae Vicol, Iulia Colan, Angel Rababoc, Raluca Păun, Eugen Titu, Corina Druc.

Din spectacol fac parte actorii colaboratori: Ovidiu Cârstea, Bruno Noferi, Ioana Andone, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ştefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru

Din spectacol fac parte copiii Ioana Vicol şi Romana Vicol

Consultant dramaturgie: Haricleea Nicolau

Într-un dialog cu George Banu, Declan Donnellan comentând relaţia sa cu spaţiul declara că acesta trebuie să conteze mai mult decât cuvântul, spaţiul e pe primul loc şi detalia: „încerc să fiu empatic faţă de spaţiu, iar în teatru asta înseamnă faţă de public”. La aproape zece ani de la această discuţie, regizorul rămâne consecvent ideilor sale şi aduce împreună şi explorarea spaţiului, şi relaţia cu publicul în Oedip Rege, cel mai recent spectacol creat pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” împreună cu Nick Ormerod, alături de care a fondat celebra companie Cheek by Jowl).

Care sunt limitele spectacolului? Care sunt limitele spaţiului? Cum să atingi acea apropiere-atragere a spectatorilor? Prin eliminarea demarcaţiilor, prin posibilitatea unei mobilităţi permanente, a unei libertăţi de a te poziţiona cât mai avantajos, de a intra într-un dialog de energie cu actorii sau de a observa de aproape interacţiunea actorilor. Scena inaugurală aduce publicul pe scenă, într-o experienţă interactivă cu provocări şi surprize: cortina de fier, „ghilotina”, se ridică şi un cadru prea frecvent prezent în realitatea ultimilor doi ani se derulează nu în faţa spectatorilor, ci lângă ei: medici, infirmiere, un pacient în agonie, livid şi anunţul despre molima ce a atacat cetatea. Şi Oedip este aici, energic, „nu zeu, ci om”, cetăţean al Tebei, iar Claudiu Mihail îşi asumă complet rolul, se amestecă printre spectatori, îşi spune replicile privindu-i în ochi, salută, dă mâna, compune prezentul, şi toţi suntem prezenţi pe scenă şi investiţi cu responsabilitate. Nu excesivă sau determinantă pentru finalitatea spectacolului, cât pentru dinamismul acestuia şi pentru experienţa personală, de integrare într-un teatru al perceptibilului.

Dincolo de vis dramatica, de forţa dramatică a textului rostit de actori, tragedia nu se întrupează în absenţa comuniunii cu spectatorii. Şi strategia regizorului e chiar aceasta, a joncţiunii actorilor cu publicul, care este invitat într-o altă zonă a scenei şi Oedip integrează spectatorii, ce primesc un nou statut, de cetăţeni ai Tebei şi asigurarea că vinovaţii vor fi pedepsiţi. Creon în trench coat, pe un podium, la microfon anunţă pedeapsa zeilor, cetatea e blestemată, ucigaşul lui Laios, rege înainte de Oedip, e încă liber. Apariţia lui Tiresias schimbă statutul/ poziţia spectatorilor, din contemplatori devin obiect al contemplaţiei, Tiresias, profetul orb, „priveşte” din sala goală ce se petrece pe scenă, el vede fără să vadă, cecitatea lui e marcată de o pereche de ochelari negri, şi Tamara Popescu, interpreta lui Tiresias, duce rolul la un alt nivel, îşi asumă condiţia personajului până la capăt, fiind ajutată de o femeie din cor (Raluca Păun) să se orienteze în sala de teatru şi pe scenă, dar traversează cu hotărâre spaţiul şi îl înfruntă pe Oedip.

Între eroii creaţi de Sofocle, Oedip este dominat de dorinţa de adevăr, nu vrea să ascundă nimic. Aflarea adevărului e finalitatea acestei anchete ce se desfăşoară în prezenţa spectatorilor-martori, iar Oedip se arată ca fiind în stare să suporte adevărul şi să se lupte pentru el, chiar dacă asta presupune distrugerea sa. Faima lui este în joc, „omul cel mai bun”, care prin „har zeiesc” i-a izbăvit pe locuitorii Tebei de Sfinx, acum este chemat să-i elibereze de ciuma blestemată. Nerăbdarea lui, nevoia de clarificare, voinţa inflexibilă de adevăr sunt marcate foarte clar în interacţiunile cu ceilalţi, cu Creon, cu Tiresias, cu mesagerul, cu Iocasta. Este un ritm alert al scenariului dramatic, dar şi al actorilor care se mişcă spontan şi transmit spontaneitate publicului. Iocasta e personajul care temporar calmează spaimele lui Oedip. Ramona Drăgulescu joacă nuanţat incertitudinea propriei identităţi. În rochia roşie, vizibilă din orice colţ al scenei, ea este simbolul unei maturităţi seducătoare. De altfel, scena de dragoste cu Oedip e provocatoare prin dubla ambiguitate, deşi au fost avertizaţi de oracol şi de Tiresias de posibilitatea incestului, şi Oedip, şi Iocasta se agaţă de orice explicaţie şi resping teribilul adevăr.

Tensiunea lui Oedip se dezvăluie la adevărata intensitate când mesagerul îl anunţă că tatăl său a murit, este o secvenţă lucrată perfect. Claudiu Mihail şi râsul lui visceral, extrem, eliberator, folosit ca mecanism dramatic de manifestare a primarului, tot un semn al visceralului, e evident în scena care reconstituie uciderea lui Laios. Oedip arată cum a fost atacat şi a ucis unul din atacatori, cu gesturi de violenţă extremă şi de furie nestăpânită. Moment al recunoaşterii, momentul unei prime apoteoze are loc prin punerea faţă în faţă cu păstorul care l-a încredinţat lui Polybus. Păstorul ezită să spună tot adevărul, Eugen Titu dozează mijloacele de exteriorizare, mâinile tremurânde cuprind întreaga mişcare a neliniştii, tot tragicul situaţiei: Oedip, cel cu gleznele străpunse (Oidypous-picior umflat), este fiul pe care Laios şi Iocasta l-au sortit pieirii. Patosul adevărului este cel care determină evoluţia acţiunii/ înaintarea anchetei, dar la aflarea adevărului Oedip este deposedat de tot acel patos şi se retrage la marginea scenei, fără reacţie, resemnat, învins. Cum să reacţioneze? Cum să-şi asume vina? Nuditatea, dezgolirea nemiloasă a trupului, e aici un gest de vulnerabilitate extremă. Cel care a înfăptuit o crimă trebuie purificat, iar purificarea se face prin foc, apă, sânge; Oedip alege sângele, ochii „deschişi”, însetaţi de adevăr, sunt sacrificaţi pentru că nu suportă probele incontestabile, dar şi pentru a reface echilibrul lumii clătinat de paricid şi incest.

În final, escaladarea intensităţii dramatice atinge niveluri insuportabile. Al doilea mesager, Iulia Colan, cu voce răguşită ce comprimă emoţia, pare că nu poate rosti vestea groaznică: Iocasta şi-a pus capăt zilelor. Valsul dintre Oedip însângerat şi Iocasta imobilă, acompaniat de muzica sugestivă a lui Cári Tibor, despărţirea lui Oedip de fiicele lui, Antigona şi Ismena, şi, mai ales, presiunea actorilor susţin tensiunea şi intensitatea emoţională până la sfârşit. Soluţia lui Declan Donnellan în această a doua apoteoză a lui Oedip menţine nota de spectaculos: exilarea este transpusă la nivel spaţial, izgonirea din cetate devine izgonirea din spaţiul scenic, din teatru. Tragedia lui Oedip, cum apare spectatorilor ultima dată, prin ferestrele teatrului, dezgolit şi însângerat, e expresia acelui strigăt de durere al singurătăţii a celui ce se desparte de lume prin gândul şi sacrificiul său.