de Eugčne Ionesco

• Traducere: Vlad Russo şi Vlad Zografi

• Teatrul Naţional „Marin Sorescu”

• Regia: Bobi Pricop

• Scenografia: Oana Micu

• Muzica şi mişcarea scenică: Eduard Gabia

• Foto credit: Albert Dobrin

• Distribuţia: Sorin Leoveanu, Raluca Păun, Iulia Lazăr

1O explozie de culoare, scena în roz, şi nu, nu este Barbie, este Lecţia lui Eugčne Ionesco. Decorul proiectat de Oana Micu incită spectatorii, are un loc aparte în punerea în scenă gândită de Bobi Pricop. Este Pop-Art şi multă plasticitate, piese de mobilier bidimensional, decor de carton, o teatralitate expusă, o trecere de la anti-teatru la meta-teatru, uşa care deschide spectacolul poartă inscripţia „Homeschooling”, Ionesco. Apare o primă particularizare a numelui profesorului (în Improvizaţie la Alma, unul dintre personaje, autorul, poartă numele Ionesco), dar aici, cu acest exerciţiu pedagogic suntem chez Ionesco, în lumea lui, lumea într-o oglindă răsturnată, unde tensiunea dramatică se produce, este eliberată fără ajutorul intrigii. O elevă, un profesor, lecţia. Un spectacol fără intrigă, dar un spectacol în care tensiunea dramatică este integrată unui plan de acţiune care prinde publicul într-o creştere constantă, până la paroxism, dar mereu un paroxism amânat, mereu amânat ca în boleroul lui Ravel, şi de altfel muzica care ne acompaniază de la început urcă şi coboară în valuri de teroare. Sorin Leoveanu şi Raluca Păun au această partitură complicată, cuprind toată încordarea, teroarea şi exasperarea din „lecţie”, dintr-o lume unde operaţiile cele mai complexe şi cele mai simple sunt sinonime.

Bobi Pricop marşează pe tensiunea situaţiilor, lasă textul şi personajele să-şi decanteze confruntările, iar în scenariul pentru care optează, în formula autoritate-fascinaţie-cruzime, seducţia este diminuată, trece în plan secund, în prim plan este chestionată poziţia de putere din actul de a preda, absurditatea stereotipurilor sociale şi forţa lor de subjugare. Richard Schechner în The Bald Soprano and The Lesson: An Inquiry into Play Structure, constata un joc de limbaj ritualizat, în care cine are posesia limbajului este în posesia puterii, când limbajul ,,aparţine” elevei, profesorul este neputincios, retras, absent, când el are puterea, eleva este cuprinsă de dureri insuportabile. Şi schema propusă de teoreticianul şi regizorul american se confirmă, în prima parte eleva străluceşte, sunt momente de comic excesiv, în posesia elevei limbajul e amuzant, publicul se distrează, Raluca Păun are o expresivitate nepreţuită când rosteşte cu convingere şi candoare: ,,Nu există unităţi, domnule, între trei şi patru. Patru vine imediat după trei. Nu există absolut nimic între trei şi patru.“

S-ar crede că Sorin Leoveanu a epuizat colecţia de personaje bizare şi totuşi profesorul lui este un personaj compus subtil, la început retras din scenă la propriu, repliere ce sugerează poziţia secundară în care se află, poziţie în care nu se simte deloc confortabil. Odată cu etapa examinării începe cu paşi mici reconfigurarea raportului dintre profesor şi elevă,poziţia lui superioară creează o dinamică prin care îşi asigură ascultarea/ supunerea persoanei asediate, atacate, cu privirea, cu vorbele.

Tot acum începe un dialog de extraordinare invenţii verbale, non-sens şi jocuri pseudologice. Limbajul devine instrument, mecanism absurd în decorul mobil, unde cuvintele curg, plutesc ca nişte nori sau oi, sau cuvinte-interjecţii, personaje monstruoase ce invadează scena. Este un burlesc la limită, dincolo de limită, în tragedie, asta este intenţia textului lui Ionesco, în plus într-o tranziţie pe care spectatorii să nu o sesizeze, şi într-adevăr în explozia de râs a elevei, Raluca Păun inventează şi experimentează diferite forme şi treptat râsul încetează să fie candid şi devine reacţie de autoprotecţie, şi pe nesimţite am intrat în zona ambiguă, unde violenţa este oricând posibilă, şi ce se petrece pe scenă e mai mult alarmant, decât amuzant.

Un element de noutate este şi importanţa pe care o are Marie în această structură de putere şi influenţă, permanent prezentă pe scenă, cu intervenţii reduse, dar esenţiale, într-o uniformă neagră, cu cizme roşii de latex, ea e aici prototipul unei dominatrix, şi sugestiile şi tensiunea erotică atribuite elevei sunt destinate lui Marie. Iulia Lazăr are o ţinută exemplară, supraveghează scena, fixează spectatorii, privirea ei hipnotică nu anunţă nimic bun. Avertismentele ei despre pericolele aritmeticii şi ale filologiei constituie o lecţie-concluzie, de aceea ea este imună în faţa unui eventual atac, ea ştie lecţia.

Ora de lingvistică este o expunere de subtilitate şi rafinament în prelegerea profesorului, care substituie şi inventează limbi, cum e sardanapala, derivat de la numele crudului rege al Asiriei, tiranul Sardanapal, exerciţiu de identificare a profesorului cu autorul unui masacru. Dar pentru atragerea, amăgirea totală profesorul pune în scenă propriul spectacol, cu ajutorul unei cutii magice, un teatru de marionete în miniatură, vegheat de creaturi fantastice, în interiorul căruia se desfăşoară o altă lecţie, o clasă întreagă de eleve furioase, figuri de carton în jocul acestui mare maestru păpuşar.

Se insistă pe o dublă frustrare, frustrarea profesorului, dialogul exasperant, limitele înţelegerii şi limitele capacităţii de a se face înţeles, o tensiune care se cere rezolvată, o violare a aşteptărilor, şi raţiunea capitulează. Frustrarea elevei este la fel de importantă în structura spectacolului, refrenul durerilor de dinţi expune o revoltă nu foarte explicită, dar revoltă oricum. Mal d’amour şi mal de dents este asocierea clasică, durerea violentă de măsea afectează activitatea verbală momentană, dar acum lecţia devine un supliciu, o gradare calculată a suferinţei, iar profesorul îşi ia în primire cu voluptate şi talent vocaţia de inchizitor. Şi febra durerii de dinţi şi febra discursului se combină într-un delir, şi intensitatea, surescitarea din scena crimei este cu atât mai grozavă cu cât pare o violenţă controlată, loviturile vizibil-invizibile sunt foarte precise.

O cutie magică este acest spectacol, ca un cufăr decorat nu cu ,,sileni” (companioni ai lui Dionysos meniţi să provoace râsul tămăduitor), ci cu roz şi monştri de carton, dar şi o lecţie de (non)sens sau, mai bine zis, exces de sens, ,,un cadou de sens”, de teatru şi teme mereu actuale, iar când râsul şi violenţa merg mână în mână, râsul încetează.